Jurnalul Electronic Al Păstorilor, Rom Ed 48, Editia de Vară 2023

A ministry of…

Author: Dr. Roger Pascoe, President,
Email: [email protected]

I. Consolidarea predicării expozitive: Predicarea din epistole, partea a 3-a
Un studiu de caz: Epistola către Efeseni

Aceasta este partea a 3-a a studiului „Predicarea din epistole”. Pentru studiile anterioare, vezi nr. 46 și 47 ale acestui Jurnal pe website-ul https://bible.org/net-pastors-journal. În ediția de față, vreau să subliniez câteva lucruri folositoare în pregătirea pentru predicarea dintr-o epistolă, făcând un studiu de caz pe Epistola către Efeseni.

În Ioan 17, Isus s-a rugat ca toți ucenicii Săi de-a lungul istoriei bisericii să fie „una” (17:21-23). Puterea și mărturia bisericii vin din unitatea sa: „ca să cunoască lumea că Tu M-ai trimis şi că i-ai iubit cum M-ai iubit pe Mine” (17:23). Din păcate, multe biserici nu sunt unite și, prin urmare, nu au puterea și mărturia pe care ar trebui să le aibă în societate. Epistola către Efeseni abordează subiectul unității în biserică.

A. Autorul și destinatarii epistolei.

Chiar dacă unii contestă paternitatea lui Pavel în privința epistolei, aceasta este susținută puternic de dovezile interne, cum ar fi: (1) Exprimarea clară a faptului că el scrie epistola (1:1; 3:1); (2) Legăturile lui personale cu destinatarii (1:15-16; 4:1; 6:19-20); și (3) Slujirea specifică printre neamuri (3:6-8).

Epistola a fost scrisă din închisoare (4:1) și adresată bisericii din Efes. Faptul că a fost scrisă în închisoare duce la o datare a ei în jurul anului 60 d.Hr., către sfârșitul vieții lui Pavel. Pavel slujise în Efes timp de câțiva ani. Discursul său de rămas-bun către prezbiterii din această biserică și dragostea lui evidentă pentru ei ne sunt consemnate în Fapte 20. Mai târziu, și apostolul Ioan scrie o epistolă acestei biserici în Apocalipsa 2, în care îi laudă pentru faptele lor bune și pentru doctrina curată, dar îi acuză de lipsă de dragoste pentru Hristos.

Efesul era o cetate importantă din punct de vedere economic și religios. Din punct de vedere economic, era un oraș prosper datorită așezării sale ideale în Asia Mică și accesului facil pe uscat și pe mare: (1) pe uscat, deoarece exista drum între Efes și toate celelalte orașe importante din provincie; și (2) pe mare, deoarece se afla pe un râu, nu departe de ocean, și avea un port interior. Din punct de vedere religios, Efesul era renumit pentru cultul său păgân, în special pentru marele său templu închinat zeiței păgâne Diana.

Creștinii din biserica din Efes erau credincioși neevrei (3:1). Deși epistola este scrisă pentru neamuri, învățătura sa pentru credincioșii evrei este, de asemenea, foarte importantă. Unii cred că scrisoarea a fost concepută ca fiind o scrisoare circulară pentru mai multe biserici, deoarece (1) nu face nicio referire în scrisoare la lucrarea lui Pavel printre ei, referire care cu siguranță ar fi fost inclusă dacă ar fi fost adresată doar celor din Efes; și (2) Pavel nu face nicio referire specifică la probleme doctrinare sau practice, nici la controverse sau întrebări, așa cum făcea de obicei când se adresa unei anumite biserici. Totuși, aceste argumente nu sunt convingătoare și, în orice caz, de-a lungul istoriei, epistola a fost asociată cu biserica din Efes. Cu toate acestea, este important de observat că, deși Pavel se adresează unei biserici locale, el vorbește despre biserica universală, nu doar despre cea locală.

B. Scopul epistolei.

Ideea principală a acestei scrisori este de a explica noul concept al bisericii ca trup al lui Hristos, compus din oameni diferiți din punct de vedere etnic și religios, și anume credincioși evrei și neevrei împreună. O astfel de unire între evrei și neevrei era ceva considerat imposibil mai înainte, un mister de neînțeles. Epistola explică faptul că o astfel de unitate a fost posibilă prin lucrarea de reconciliere a lui Hristos de pe cruce, care ne-a împăcat nu numai cu Dumnezeu, ci și unul cu celălalt. Scrisoarea subliniază privilegiile noii lor poziții, precum și noile responsabilități aferente, în trăirea chemării creștine, atât în biserică, cât și în lume.

În primul rând, aveau nevoie de o mai bună înțelegere. Pentru a trăi în această nouă relație cu frații lor evrei din biserică, ei trebuiau să înțeleagă mai bine care era identitatea lor în Hristos. Acest lucru reiese foarte clar din cele două rugăciuni ale lui Pavel din prima jumătate a epistolei, care subliniază (1) nevoia lor de înțelepciune și revelație, de cunoaștere, înțelegere și iluminare (1:17-23) și (2) nevoia lor de putere de la Duhul Sfânt și de locuirea lui Hristos în ei, astfel încât să aibă o mai bună înțelegere a realităților spirituale (3:14-21).

În al doilea rând, trebuiau să își schimbe modul de viață. Trebuiau să trăiască ca oameni noi în Hristos, într-un mod care să fie în concordanță cu chemarea și poziția lor creștină. Trebuiau să trăiască în unitate în biserică, pentru a ajunge la „unitatea credinței” (4:1-16) și trebuiau să trăiască ca oameni noi în lume, într-un mod radical diferit de modul lor de viață anterior, ca neamuri nemântuite (4:17-6:20; cf. 2:1-3). Și acest lucru este posibil datorită a ceea ce a făcut Hristos cu puterea Sa transformatoare.

Chiar dacă scrisoarea nu menționează în mod specific anumite probleme doctrinare sau practice din biserica de acolo, în mod evident, din discursul său de adio adresat bătrânilor acestei biserici în Fapte 20, Pavel a văzut unele pericole potențiale din partea învățătorilor falși și a doctrinelor false (Fapte 20:28-30). Ulterior, din Apocalipsa 2, descoperim că liderii bisericii din Efes au protejat biserica de învățătorii falși și de doctrinele false, dar au devenit o biserică rece, formală, care era mai preocupată de programe decât de relația cu Isus Hristos. Nu este de mirare, așadar, că în această epistolă Pavel pune accentul nu doar pe doctrină, ci și pe dragoste și relații.

C. Subiectul epistolei.

În conformitate cu scopul său, subiectul epistolei este unitatea creștinilor, atât ca principiu biblic, cât și ca realitate. Astfel, am intitulat acest studiu: „Rămânem uniți: Taina Bisericii”.

Lipsa de unitate din bisericile din zilele noastre poate avea mai multe cauze, cum ar fi: (1) diversitatea etnică, (2) faptul că membrii bisericii nu petrec mult timp împreună, (3) relațiile personale slabe între diferiți membri ai bisericii, (4) lipsa unei motivații și a unui scop spiritual comun, (5) certurile cu privire la modul în care ar trebui să fie biserica sau (6) anumite persoane care doresc puterea și controlul în biserică. Există multe motive pentru care apare dezbinare într-o biserică. Dar nu ar trebui să fie așa.

Oricare ar fi motivul dezbinării unei biserici, cred că acest studiu din epistola lui Pavel către creștinii din Efes abordează această problemă fundamentală. Vom vedea că epistola vorbește despre modul în care și motivele pentru care creștinii cu origini diferite sunt uniți prin Hristos și Duhul Sfânt și cum ar trebui să arate această unitate în trăirea lor. Aceasta este dorința mea arzătoare în prezentarea acestui studiu. Vreau să reușesc să fac ca învățăturile Epistolei către Efeseni pe tema unității să fie relevante pentru cultura noastră de astăzi, indiferent de locul în care vă aflați.

Trăim într-o vreme în care individualismul predomină nu numai în lume, ci și în biserica creștină. Fiecare vrea să trăiască așa cum vrea. Acest lucru aduce discordie, poate nu în ceea ce privește chestiunile doctrinare, dar cu privire la ceea ce ar trebui să fie trupul lui Hristos ca entitate funcțională, vie, interconectată, care există pentru a-L glorifica pe Dumnezeu, pentru a se susține reciproc și pentru a rezista atacurilor dușmanului. Toate lecțiile din acest studiu se leagă de titlul și de ideea de bază a epistolei, și anume: „Rămânem uniți: Taina bisericii”.

D. Teologia epistolei.

Pentru acest studiu, voi face o schiță a învățăturii epistolei cu privire la următoarele subiecte: biserică (eclesiologie), mântuire (soteriologie), Dumnezeu (teologie) și lucrurile de pe urmă (escatologie).

1. Doctrina despre biserică (eclesiologie). Așa cum am menționat mai sus, în această epistolă se pune accentul pe biserica universală, al cărei cap este Hristos, o conducere care prefigurează conducerea Sa cosmică supremă asupra tuturor lucrurilor (1:22).

„Taina” pe care Dumnezeu a realizat-o prin Hristos constă în faptul că atât evreii, cât și neamurile au fost uniți în biserică, care este plinătatea lui Hristos (1:23). Ei sunt acum concetățeni (2:19), o nouă casă (familie) a credinței (2:19), un templu sfânt (2:20-22), un singur trup (4:4), mireasa lui Hristos (5:23-27).

Biserica este o entitate unică și dinamică, ai cărei membri cresc mereu în maturitate spirituală și progresează spre unitatea credinței, folosindu-și darurile spirituale (4:1-16), trăind într-un mod vrednic de chemarea lor (4:17-6:9) și luptând uniți împotriva forțelor satanice care încearcă să destrame biserica (6:10-20).

Biserica este prezentată în Efeseni prin folosirea a trei imagini:

a) O clădire care crește (2:19-22) ca să fie un templu sfânt în Domnul și care este ținută laolaltă prin Piatra din capul unghiului.

b) Un trup (4:4) care este „plinătatea” lui Hristos (1:23), format prin lucrarea Lui de împăcare de pe cruce (2:16-18), în care evreii și neevreii au fost incluși ca mădulare egale (3:6; 5:20), în care fiecare mădular este echipat în vederea lucrării de slujire (4:12) și care este, în mod unic, unit cu Hristos ca și cap și Mântuitor al său (4:15-16; 5:23).

(3) O mireasa pentru care a murit Hristos, pe care a făcut-o slăvită și sfântă, ca s-o înfăţişeze înaintea Lui (5:23-27).

Unitatea bisericii a fost făcută posibilă prin lucrarea ispășitoare a lui Hristos (1:6-8), care a adus nu doar împăcare cu Dumnezeu pe verticală și pe orizontală, unii cu alții (2:11-18), ci face posibilă și împăcarea escatologică a tuturor lucrurilor în Hristos (1:10).

La fel cum biserica este un templu sfânt, pentru că Hristos a sfințit-o și curățit-o, „ca s-o sfinţească, după ce a curăţat-o prin botezul cu apă prin Cuvânt, ca să înfăţişeze înaintea Lui această Biserică, slăvită, fără pată, fără zbârcitură sau altceva de felul acesta, ci sfântă şi fără prihană” (5:26-27), tot așa și membrii săi trebuie să fie sfinți (1:4; 4:20-5:14), în contrast cu oamenii păcătoși care au fost înainte (2:1-10; 4:17-19).

Una dintre îndatoririle actuale ale bisericii este de a face cunoscută înțelepciunea lui Dumnezeu domniilor şi stăpânirilor din locurile cereşti (3:10). Așadar, imaginea bisericii din Efes este aceea a unui popor format din oameni cu trecut diferit și daruri diferite, dar care sunt uniți în relația cu Hristos și în activitatea lor pentru El, având același scop (atingerea staturii plinătății lui Hristos) și împlinindu-și scopul în lume. Aceasta este biserica pe care ar trebui să ne străduim să o avem în comunitățile noastre, biserică alcătuită dintr-o diversitate de oameni, care sunt uniți prin relația lor în Hristos, prin felul în care trăiesc în lume și prin creșterea lor în cunoașterea și apărarea adevărului.

2. Doctrina despre mântuire (soteriologie). În cartea Efeseni, mântuirea este prezentată din trei perspective:

a) Un eveniment trecut. Mântuirea este un eveniment finalizat, de efectele căruia se bucură în prezent fiecare credincios adevărat (1:7; 2:4-5, 8-10). Prin cruce, Hristos i-a împăcat pe evrei cu neamurile, creând din două națiuni o nouă umanitate, o nouă comunitate de credință. Iar prin cruce, i-a împăcat pe toți credincioșii cu Dumnezeu prin sângele Său, instaurând astfel pacea și permițând accesul prin Duhul Sfânt la Tatăl (2:11-18).

b) Un eveniment viitor. Mântuirea este un eveniment viitor din două perspective: În primul rând, ea este viitoare în sensul că sigilarea noastră cu Duhul Sfânt este garanția prezentă a răscumpărării viitoare a trupurilor noastre (1:13-14). În al doilea rând, este viitoare în sensul că, în veacurile viitoare, glorificarea noastră împreună cu Hristos va fi o manifestare permanentă a harului lui Dumnezeu față de noi în Hristos (2:6-7).

c) Un eveniment universal. Mântuirea este privită ca fiind universală în sfera ei de aplicare, deoarece într-o zi, pe baza morții și învierii lui Hristos, toate lucrurile din ceruri și de pe pământ vor fi adunate sub conducerea lui Hristos (1:10, 21-22). Aceasta are în vedere restaurarea conducerii universale a lui Hristos.

Mântuirea este, așadar, produsul exclusiv al harului răscumpărător al lui Dumnezeu în Hristos și nu este ceva ce am câștigat. Într-adevăr, nicio faptă umană nu ar putea câștiga vreodată mântuirea noastră. Faptele bune sunt o consecință a mântuirii, nu o cauză. Suntem mântuiți „prin har… prin credință” și abia apoi suntem capabili de fapte bune (2:8-10).

3. Doctrina despre Dumnezeu (teologie). Aceasta doctrină este prezentată din perspectiva cristologiei și a Trinității.

Cristologia. Domnia lui Hristos este prezentată foarte clar. Dumnezeu L-a înviat pe Isus Hristos din morți și L-a așezat la dreapta Sa, dându-I cea mai mare putere și glorie (1:20-21). El este Cel suprem. Isus Hristos este stăpânul tuturor lucrurilor, fie ele cerești sau pământești, conducători ai pământului sau puteri demonice. Domnia Sa este recunoscută și manifestată în prezent în biserică și va fi recunoscută și manifestată la nivel cosmic în veacul viitor (1:10, 21-23; 3:10-11). Prin urmare, este de la sine înțeles că motivul principal al existenței noastre este acela de a-L lăuda și glorifica pe El ca fiind Cel suprem (1:6, 12, 14).

Trinitatea. Deși ar fi prea mult să spunem că Pavel a structurat această epistolă în jurul doctrinei Trinității, totuși doctrina Trinității este atât de evident prezentată aici încât cu siguranță stă la baza principiilor de bază ale acestei scrisori. Prin urmare, unitatea, natura și caracterul Trinității care sunt prezentate aici în mod repetat oferă o bază teologică și practică pentru unitatea, natura și caracterul poporului lui Dumnezeu. Rețineți următoarele referințe unde se vorbește în mod explicit despre Sfânta Treime:

a) Perspectiva trinitară a binecuvântărilor noastre spirituale (1:4-14). „Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Hristos” ne-a binecuvântat cu tot felul de binecuvântări spirituale în locurile cerești (1:3) și „în El… ne-a ales” pentru mântuire înainte de întemeierea lumii (1:4-6). „În El” (Fiul) avem răscumpărarea (1:7-12) și suntem pecetluiți cu „Duhul Sfânt” care fusese făgăduit și care este o arvună a moştenirii noastre (1:13-14).

b) O rugăciune trinitară (1:15-23). Dumnezeul „Domnului nostru Isus Hristos” este „Tatăl slavei” care ne dă „un duh de înţelepciune” (1:17).

c) Acces la Dumnezeu prin Trinitate (2:16-18). Dumnezeul cu care am fost împăcați într-un singur trup „prin cruce” (a lui Hristos), este un Dumnezeu triunic și prin El avem intrare „la Tatăl, într-un Duh”.

d) Structură trinitară a bisericii (2:19-22). Suntem oameni „din casa lui Dumnezeu” unde „Hristos Isus” este piatra din capul unghiului și în care locuiește „Dumnezeu, prin Duhul.”

e) Structură trinitară a rugăciunii (3:14-19). Dumnezeu „Tatăl” este Cel căruia Îi adresăm rugăciunile noastre (14), care ne întărește în putere „prin Duhul Lui” (16), pentru ca „Hristos” să locuiască în inimile noastre prin credință (17).

f) Unitatea bisericii prin Trinitate (4:3-6). Unitatea bisericii vine din unitatea Sfintei Treimi, adică „un singur Duh... un singur Domn... un singur Dumnezeu şi Tată al tuturor.”

g) Etică și învățături trinitare (4:17-5:24). L-am „învățat pe Hristos” (4:20-21), trebuie să nu „întristaţi pe Duhul Sfânt “ (4:30) și să urmăm „pilda lui Dumnezeu” (5:1). Trebuie să fim plini de „Duh” (5:18) și să mulțumim lui „Dumnezeu Tatăl” în numele „Domnului nostru Isus Hristos” (5:20).

4. Doctrina despre lucrurile de pe urmă (escatologie). În Epistola către Efeseni se vorbește despre cele două veacuri - acest veac și cel care va veni (1:21). Pavel vorbește atât despre o escatologie „realizată”, cât și despre una viitoare. Credincioșii se bucură acum de binecuvântările veacului care va veni și participă la ele într-o anumită măsură (1:3). Prin credința în Hristos, noi nu mai trăim și nu mai umblăm în conformitate cu mersul acestei lumi (2:2), ci suntem chiar acum, într-un sens spiritual, așezați cu Hristos în locurile cerești (2:6). Astfel, chiar și acum ne bucurăm de beneficiile poziției de putere și înălțare a lui Hristos deasupra puterilor acestei lumi. Ceea ce va fi adevărat din punct de vedere fizic în eschaton este adevărat din punct de vedere spiritual acum pentru credincioși.

Cu toate acestea, în epistolă se recunoaște, de asemenea, că punerea în aplicare fizică a eschatonului este încă în viitor. Răscumpărarea trupurilor noastre este încă în viitor, chiar dacă acum suntem pecetluiți pentru acea zi (1:14; 4:30). Instaurarea fizică a împărăției, în care nu va intra nicio persoană necurată, este încă în viitor (5:5). Astfel, există o anumită tensiune în escatologia Epistolei către Efeseni între poziția prezentă și binecuvântările credincioșilor în virtutea unirii noastre cu Hristos și luptele noastre prezente, chiar războiul în care ne aflăm (6:10-18), ca unii care trăim în lumea de acum. De aici, îndemnul adresat credincioșilor de a umbla „într-un chip vrednic de chemarea pe care aţi primit-o” (4:1; cf. 4:17 și urm.) în conformitate cu „omul cel nou” și nu cu „omul cel vechi” (4:22, 24).

E. Caracteristici literare.

Efeseni și Coloseni sunt considerate epistole gemene datorită asemănărilor de stil literar (formulare și redactare), de temă și de conținut.

Prima secțiune a ambelor epistole abordează teme tipic pauline, cum ar fi justificarea prin credință, morți în păcate - vii în Hristos, înstrăinare-reconciliere și sfințenie. Slujirea specială a lui Pavel cu privire la „taina” Evangheliei apare în ambele epistole și ambele subliniază calitatea de cap (supremația) a lui Hristos.

Cea de-a doua secțiune a ambelor epistole se aseamănă prin îndemnurile privind lepădarea de omul cel vechi și îmbrăcarea cu omul cel nou, sexualitatea, mânia, vorbirea, adevărul, dragostea și relațiile casnice.

Există două diferențe între cele două epistole. În primul rând, există o diferență de accent. Efeseni se concentrează asupra trupului lui Hristos (în special, unitatea trupului), în timp ce Coloseni se concentrează asupra capului trupului. În al doilea rând, cele două epistole diferă prin faptul că Efeseni nu se ocupă de o anumită învățătură falsă, în timp ce Coloseni abordează erezia colosenilor (3:16-23).

În Efeseni, observăm repetarea unor anumite cuvinte și expresii. Dincolo de repetarea evidentă a cuvântului „în” - ex. „în Hristos” (1:3-14) – observăm și următoarele cuvinte și expresii: buna plăcere (1:5, 9), cunoaștere, pricepere și înțelepciune (1:8, 17-18), putere (1:19-21; 3:20), har, îndurare și dragoste (2:4-8), bogății (1:7, 18; 2:7; 3:8, 16), laudă și slavă (1:6, 12, 14, 17, 18), ales, rânduit (1:4, 5, 11), voia și planul Său (1:5, 9, 11), răscumpărare (1:7, 14) și speranță (1:12, 18). Observăm și folosirea superlativelor: bogăţiile harului Său (1:7; 2:7), bogăţia slavei Lui (1:18), nemărginita mărime a puterii Sale (1:19), „care întrece orice cunoştinţă” (3:19), și „poate să facă nespus mai mult” (3:20).

Vom continua studiul în următoarea ediție a acestui Jurnal (ediția de toamnă 2023). Vom studia structura textuală a epistolei și câteva sfaturi despre predicarea din epistolă. Sper ca aceste studii să vă ajute în pregătirea pentru predicarea din epistole.

II. Consolidarea conducerii biblice:
Rânduiala în biserică, Partea a 2-a, 1 Timotei 1:12-17

Studiem învățăturile apostolului Pavel către Timotei cu privire la rânduiala în biserică, care are legătură cu conducerea bisericii. Am structurat aceste studii în jurul celor cinci porunci ale lui Pavel către Timotei, după cum urmează:

A. Despre responsabilitățile pastorale (1:3-20)

B. Despre închinarea publică (2:1-16)

C. Despre conducerea pastorală (3:1-16)

D. Despre devoțiunea personală (4:1-6:2)

E. Despre motivarea pastorală (6:3-21)

Ultima dată când am început să studiem...

A. Despre Responsabilitățile Pastorale (1:3-20)

Această secțiune referitoare la responsabilitățile pastorale se împarte în trei puncte:

1. Păstrează doctrina curată (1:3-11)

2. Mărturisește despre harul salvator al lui Dumnezeu (1:12-17)

3. Împlinește-ți chemarea (1:18-20)

În ultima ediție a acestui jurnal, am abordat secțiunea A punctul 1 (1:3-11) referitoare la responsabilitatea pastorului de a păstra doctrina curată. În această ediție voi aborda secțiunea A punctul 2 (1:12-17) referitoare la o altă responsabilitate a pastorului...

2. Mărturisește despre harul salvator al lui Dumnezeu (1:12-17). Prima poruncă a lui Pavel către Timotei se referă la responsabilitățile sale pastorale, prima dintre ele fiind aceea de a păstra o doctrină curată prin (1) combaterea doctrinei false (1:3-7) și (2) promovarea doctrinei corecte (1:8-11), în special a doctrinei corecte cu privire la lege. Spre deosebire de „cel neprihănit” (1:9), care cunoaște sensul și aplicarea corectă a legii, există alții care sunt „fărădelege şi nesupuşi” (1:9), după cum reiese din comportamentul lor (1:9-10). Pavel rezumă această primă poruncă într-o afirmație atotcuprinzătoare, potrivit căreia Timotei trebuie să se opună la „orice este împotriva învăţăturii sănătoase: potrivit cu Evanghelia slavei fericitului Dumnezeu, care mi-a fost încredinţată mie” (1:10-11). Această menționare a Evangheliei îl conduce în mod natural pe Pavel la o minunată mărturie personală despre propria sa chemare la mântuire prin Evanghelia care i-a fost încredințată și pentru care aduce mulțumiri (1:12-17). Mărturia sa merge în trei direcții...

a) Mulțumire față de Domnul Isus Hristos (1:12-14). Această exprimare a mulțumirii se împarte în două. Mai întâi, mulțumire pentru slujirea prezentă (1:12). „Mulţumesc lui Hristos Isus, Domnul nostru, care m-a întărit, că m-a socotit vrednic de încredere şi m-a pus în slujba Lui” (1:12). Puterea spirituală (și poate chiar puterea fizică) pentru sarcina dificilă a slujirii evangheliei i-a fost acordată de către Isus Hristos, Domnul său, și pentru aceasta Pavel este profund și veșnic recunoscător. Puterea aceasta a primit-o pentru „că m-a socotit vrednic de încredere şi m-a pus în slujba Lui” (1:12b). A fi „vrednic de încredere” implică statornicie și încredere, pe baza cărora a fost numit Pavel în slujba lui Hristos, în special în slujba evangheliei. Pavel avea mereu în minte chemarea pe care o primise de la Mântuitorul său, pentru că se minuna mereu de harul lui Dumnezeu care i-a fost arătat prin miracolul convertirii, și întotdeauna vorbea despre asta ori de câte ori își spunea mărturia personală.

Al doilea, mulțumire pentru îndurarea din trecut (1:13). Pavel este recunoscător nu numai pentru chemarea sa în slujba evangheliei, ci chiar mai mult pentru mila pe care a primit-o. Faptul că Isus Hristos l-a considerat „vrednic de încredere şi m-a pus în slujba Lui” era ceva de neconceput când se gândea cine fusese el înainte: „… măcar că mai înainte eram un hulitor, un prigonitor şi batjocoritor” (1:13a). Aici, Pavel privește înapoi la viața sa de dinainte de a fi creștin și mărturisește că viața sa a fost caracterizată de violență și mânie împotriva lui Dumnezeu și a creștinilor.

În termeni creștini, blasfemia poate fi exprimată prin cuvânt sau comportament. Comportamentul blasfemiator poate fi, de exemplu, sfidarea sau nerespectarea deliberată a legilor lui Dumnezeu (Num. 15:30-31). Cuvintele blasfemiatoare sunt cele care exprimă lipsă de reverență sau respect la adresa lui Dumnezeu (Lev. 24:10-16) ca, de exemplu, atribuirea lucrării Duhului lui Dumnezeu lui Satan (Mat. 12:31-32). Vă amintiți că atât Domnul nostru, cât și Ștefan au fost condamnați pe nedrept la moarte de către iudei pentru blasfemie (Mat. 26:65; Fapte 6:11). Dar Pavel recunoaște că, înainte de a-L întâlni pe Hristos cel înviat pe drumul Damascului, el a fost un blasfemiator atât prin cuvânt, cât și prin fapte. Ca iudeu zelos, el a respins ideea că Hristos este Mesia și i-a persecutat pe creștini pentru că s-au îndepărtat de iudaism și L-au urmat pe Hristos (Fapte 9:1-2, 22:4; Gal. 1:13; Fil. 3:6).

În ciuda unui astfel de trecut violent, Pavel spune: „Dar am căpătat îndurare, pentru că lucram din neştiinţă, în necredinţă” (1:13b). Pentru Pavel, harul și mila lui Dumnezeu se îmbină (vezi 1:1), deoarece ambele izvorăsc din natura esențială a iubirii lui Dumnezeu. Într-adevăr, îndurarea lui Dumnezeu este o consecință și curge direct din harul și dragostea Sa de nepătruns pe care le-a extins asupra lui Pavel „prin Hristos Isus”, înlocuind astfel mânia și violența care îl consumau cândva. Transformarea vieții sale s-a bazat exclusiv pe lucrarea ispășitoare a lui Hristos pe cruce. Aceasta a fost temelia la care Pavel a revenit în mod constant. El a recunoscut de bună voie că era total nevrednic de harul și mila lui Dumnezeu, dar a primit milă, spune el, „pentru că lucram în necredinţă”. Pavel nu încearcă aici să minimalizeze sau să justifice acțiunile sale păcătoase anterioare, ci să explice că ceea ce a făcut înainte de a se afla față în față cu Hristos a făcut dintr-o râvnă autentică pentru Dumnezeu (Gal. 1:13-14), chiar dacă a acționat greșit. Cu toate acestea, în ciuda unui trecut atât de violent, „am căpătat îndurare”.

Pentru el, acest lucru era uluitor, dincolo de orice putere de înțelegere – cum putea Dumnezeu să iubească și să ierte pe cineva cu un trecut ca al lui? Dumnezeu nu i-a oferit har lui Pavel cu reticență. Nu doar l-a mântuit și atât. Nu, spune el, „harul Domnului nostru s-a înmulţit peste măsură de mult împreună cu credinţa şi cu dragostea care este în Hristos Isus” (1:14). Harul nemeritat al lui Dumnezeu „s-a înmulţit peste măsură de mult” pentru el. A fost ca un râu care s-a revărsat peste mal. A fost ca un val care s-a spart de țărm, măturând totul în cale. Acestea au fost puterea și efectul harului lui Dumnezeu în viața lui Pavel. Puterea a fost copleșitoare, astfel încât el a trebuit să se supună ei. Efectul a fost transformarea și reorientarea completă a vieții lui Pavel. Iar dovada a fost „credinţa şi cu dragostea care este în Hristos Isus”, care au însoțit această experiență.

Cu alte cuvinte, adevăratul har mântuitor are întotdeauna ca rezultat schimbarea credinței și a comportamentului în viața unei persoane. Noua „credinţă şi cu dragostea care este în Hristos Isus” au fost dovada că lucrarea și chemarea lui Hristos au avut efect în viața lui Pavel. Viața lui nu mai era caracterizată de violență și ură împotriva poporului lui Dumnezeu, ci de credință și dragoste. Astfel, imediat după convertire, el a devenit asemenea lui Hristos în realitatea și manifestarea harului și a dragostei.

b) Afirmarea evangheliei (1:15-16). Mai întâi, Pavel își extinde mărturia personală la sfera generală și scopul general al mântuirii lui Dumnezeu (1:15a). Lucrarea lui Hristos pe cruce nu a fost limitată la persoane importante sau distinse sau la oameni cu o convertire remarcabilă prin natura și circumstanțele sale. Isus Hristos nu a venit în lume pentru a-l salva doar pe Pavel sau pe alții ca el. Nu, spune el, „adevărat şi cu totul vrednic de primit este cuvântul care zice: «Hristos Isus a venit în lume ca să mântuiască pe cei păcătoşi»” (1:15a).

Pavel pare să citeze o mărturisire (sau „zicală”) creștină cunoscută cu privire la nevoia de mântuire și la sfera de acțiune a mântuirii – „Hristos Isus a venit în lume ca să mântuiască pe cei păcătoşi” – lucru pe care Pavel îl aprobă ca fiind „adevărat şi cu totul vrednic de primit”. Pe baza propriei sale experiențe, Pavel recomandă această afirmație succintă ca fiind pe deplin fiabilă și care ar trebui să fie pe deplin acceptată de toți, deoarece aceeași mântuire de care a beneficiat Pavel este disponibilă pentru toată lumea. După cum spune el în altă parte, „Nu este nicio deosebire, căci toți au păcătuit și sunt lipsiți de slava lui Dumnezeu” (Rom. 3:23). Indiferent dacă o persoană a trăit o viață rebelă și plină de ură, ca Pavel, sau o viață risipitoare, ca fiul risipitor (Luca 15:11-32), Isus Hristos a venit în lume pentru a o salva. Acesta este scopul general al mântuirii lui Dumnezeu, realizată prin lucrarea de ispășire a lui Hristos.

Da, fără îndoială, mântuirea apostolului Pavel și a altora ca el este miraculoasă, din cauza trecutului lor și a împrejurărilor în care s-au convertit, dar nu ar trebui să idolatrizăm experiența lor și nici să considerăm, de exemplu, mântuirea celor care au fost crescuți în familii creștine și care nu s-au răzvrătit împotriva Evangheliei într-un mod atât de flagrant ca fiind mai puțin importantă. Îi mulțumim lui Dumnezeu pentru mântuirea oricui și a tuturor celor care mărturisesc numele lui Hristos. Într-adevăr, oricine se pocăiește de păcatul său și se întoarce la Hristos pentru mântuire este o minune a harului lui Dumnezeu. Pavel afirmă din nou acest lucru atunci când scrie: „Dar Dumnezeu, care este bogat în îndurare, pentru dragostea cea mare cu care ne-a iubit, măcar că eram morţi în greşelile noastre, ne-a adus la viaţă împreună cu Hristos (prin har sunteţi mântuiţi). El ne-a înviat împreună şi ne-a pus să şedem împreună în locurile cereşti, în Hristos Isus, ca să arate în veacurile viitoare nemărginita bogăţie a harului Său, în bunătatea Lui faţă de noi în Hristos Isus. Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi; ci este darul lui Dumnezeu. Nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni” (Efeseni 2:4-9).

Cu toate acestea, deși sfera generală a mântuirii lui Dumnezeu este universală, apostolul Pavel nu a pierdut niciodată din vedere scopul special al mântuirii lui Dumnezeu (1:15b-17), dovedit de propria sa convertire. Deși „Dumnezeu porunceşte acum tuturor oamenilor de pretutindeni să se pocăiască” (Fapte 17:30), nu toți fac acest lucru. Cei care răspund pozitiv la oferta de mântuire a lui Dumnezeu prin pocăință și credință (Faptele Apostolilor 20:21) sunt cei pe care Dumnezeu i-a ales în mod special în Hristos pentru mântuire (Efeseni 1:4). Altfel, deoarece toate ființele umane sunt păcătoase, nimeni nu ar fi mântuit.

Apostolul Pavel s-a minunat în mod constant de harul lui Dumnezeu, în special în viața sa, fără să ascundă niciodată cine a fost înainte de a ajunge la credința în Hristos. Nu, el mărturisește în mod liber că dintre toți păcătoșii „cel dintâi sunt eu” (1:15b). Vedeți, recunoașterea păcatului este întotdeauna personală și specifică și nu trebuie niciodată minimalizată. În acest caz, Pavel se descrie pe sine însuși ca fiind „cel dintâi” dintre păcătoși. Nu a uitat niciodată adâncimile păcatului în care căzuse, chiar dacă, în același timp, se bucura de harul salvator și de mila lui Dumnezeu în viața sa. Nu a uitat niciodată ce a fost cândva și nici convertirea impresionantă pe care Dumnezeu a făcut-o în el.

Pavel recunoaște obiectul harului lui Dumnezeu față de păcătoși în general, prin Hristos, și recunoaște trecutul său reprobabil din care Dumnezeu l-a salvat în special, dar mărturisește că a existat un scop mai mare pentru mântuirea sa personală: „Dar am căpătat îndurare, pentru ca Isus Hristos să-Şi arate în mine, cel dintâi, toată îndelunga Lui răbdare, ca o pildă celor ce ar crede în El, în urmă, ca să capete viaţa veşnică” (1:16). Pavel recunoaște că, probabil din cauza naturii radicale a vieții sale de dinainte, a convertirii sale și a rolului său proeminent în biserică, mila lui Dumnezeu față de el, în special ca „cel dintâi” dintre păcătoși, a servit unui scop mai mare în planul lui Dumnezeu: „pentru ca Isus Hristos să-Şi arate în mine, cel dintâi, toată îndelunga Lui răbdare, ca o pildă celor ce ar crede în El, în urmă, ca să capete viaţa veşnică”. Având un trecut atât de deviant și rebel, convertirea lui Pavel arată în mod minunat „îndelunga Lui răbdare” și este „o pildă" pentru cei care aveau să creadă ulterior în Hristos „ca să capete viaţa veşnică”.

Iată, așadar, două adevăruri minunate despre harul și mila lui Dumnezeu arătate în salvarea păcătoșilor. În primul rând, harul lui Dumnezeu este îndelung răbdător și se extinde asupra păcătoșilor în general. El nu îi condamnă rapid pe păcătoși și nu le execută pedeapsa fără avertisment. Nici nu exclude pe cineva. Mai degrabă, El așteaptă cu răbdare ca păcătoșii să se pocăiască și să se întoarcă la Hristos prin credință. În al doilea rând, Dumnezeu se bucură să îi salveze chiar și pe cei mai răi dintre păcătoși. Acest lucru aduce Evanghelia și adevărul mântuirii la un nivel foarte personal și arată scopul specific al lui Dumnezeu în planul Său de mântuire.

Ce exemplu și ce încurajare! Dacă cineva se îndoiește de răbdarea și harul lui Dumnezeu, îi putem arăta convertirea lui Pavel, care încă mai este un exemplu pentru lumea întreagă că „Domnul nu întârzie în împlinirea făgăduinţei Lui, cum cred unii; ci are o îndelungă răbdare pentru voi şi doreşte ca niciunul să nu piară, ci toţi să vină la pocăinţă” (2 Pet. 3:9). Dacă Dumnezeu a făcut asta pentru Pavel, atunci poate și va face asta pentru oricine. În convertirea lui Pavel avem un exemplu puternic al milei și harului lui Dumnezeu revărsat din belșug asupra celui mai de seamă (sau celui dintâi) dintre păcătoși.

c) Laudă adusă lui Dumnezeu (1:17). Amintindu-și trecutul său dezgustător și ceea ce a făcut Dumnezeu în viața sa, Pavel izbucnește într-o doxologie: „A Împăratului veşniciilor, a nemuritorului, nevăzutului şi singurului Dumnezeu, să fie cinstea şi slava în vecii vecilor! Amin” (1:17). Secțiunea aceasta (1:12-17) a început cu mulțumire și se încheie cu laudă adusă lui Dumnezeu.

Dumnezeu este „Împăratul veşniciilor” – Cel care a fost, este și va fi, Domnul suveran al istoriei. El este „nemuritor” –atemporal, etern, nepieritor, neschimbător, Domnul vieții și al morții. El este, de asemenea, „nevăzut” – El nu poate fi văzut pentru că este duh în esența Sa. Și El este „singurul Dumnezeu” – nu este niciun alt Dumnezeu în afară de El (Is. 45:5). În această izbucnire de laudă pentru harul și mila lui Hristos arătate față de el, Pavel îi dă Lui toată „cinstea şi slava în vecii vecilor! Amin.” Și asta vom face și noi toată veșnicia. Iar noi toți spunem: „Amin – așa să fie!”

Observații finale. Aceasta este o scurtă, dar puternică mărturie personală a apostolului Pavel (vezi și Faptele Apostolilor 22:3-21; 26:1-23) despre harul și mila imensă a lui Dumnezeu în viața unuia care odinioară ura numele lui Hristos și făcea tot ce putea pentru a scăpa de urmașii lui Hristos din biserica primară, dar care, prin harul salvator miraculos al lui Dumnezeu, care a dus la credința în Hristos, a devenit unul dintre cei mai puternici și mai influenți lideri ai bisericii.

Ce ne învață, așadar, acest lucru despre responsabilitatea pastorilor de a depune mărturie despre harul mântuitor al lui Dumnezeu prin mărturia lor personală? Mărturiile personale dau credibilitate liderilor bisericii, deoarece prin ele recunosc că nu sunt diferiți de ceilalți în ceea ce privește trecutul lor și Îl laudă pe Dumnezeu pentru transformarea radicală a vieții lor. Mărturiile personale ne amintesc că Dumnezeu este milostiv și plin de îndurare. Mărturiile personale ilustrează modul în care Dumnezeu poate schimba viața unei persoane, aducând-o de la întuneric la lumină, de sub puterea lui Satan la Dumnezeu. Mărturiile personale declară public puterea mântuitoare a lui Dumnezeu, care este pentru toți oamenii. Mărturiile personale arată că Dumnezeu îi poate lua pe cei mai răi dintre păcătoși și să îi transforme în lideri puternici pentru a-Și îndeplini planurile Sale. Mărturiile personale îi încurajează pe oameni că Dumnezeu îi poate mântui și pe ei. Mărturiile personale sunt exemple vii ale harului mântuitor al lui Dumnezeu.

IV. Schițe de predici

Titlu: Să învățăm de la Isus – Să-L lăudăm pe Isus, Împăratul nostru (Matei 21:1-11)

Subiectul: Domnia lui Isus.

Tema: Domnia lui Isus de la prima Sa venire indică domnia Sa la a doua venire.

Punctul I: Domnia lui Isus se vede din autoritatea Lui divină (21:1-13)

Punctul II: Domnia lui Isus se vede din împlinirea profeției (21:4-6)

1. Profeția din Daniel 9:25 s-a împlinit

2. Profeția din Zaharia 9:9 s-a împlinit

Punctul III: Domnia lui Isus se vede din măreția Lui smerită (21:6-11)

1. Intrarea lui Isus în Ierusalim a fost plină de smerenie (21:6-7)

2. Intrarea lui Isus în Ierusalim a fost plină de maiestate (21:8-11)