Jurnalul Electronic Al Păstorilor, Rom Ed 46, Ediția de Iarnă 2023

A ministry of…

Author: Dr. Roger Pascoe, President,
Email: [email protected]

I. Consolidarea predicării expozitive: Predicarea din epistole, partea 1

A. Caracteristici literare ale epistolelor.

Epistolele au în general caracteristici destul de asemănătoare...

1. Structura epistolelor. Epistolele au formă și caracteristici standard, în general. Structura literară a epistolelor urmează structura unei scrisori, lucru obișnuit în lumea antică, astfel:

a) Introducerea (salutul, identificarea autorului și a destinatarilor, mulțumiri).

b) Cuprinsul (tratează anumite subiecte, îndemnuri, rugăminți, plângeri etc.).

c) Încheierea (salutări etc.).

2. Caracteristici generale ale epistolelor. Ca toate scrisorile, și epistolele Noului Testament au anumite caracteristici comune.

a) Sunt directe. Chiar dacă nu sunt la fel de directe ca și comunicarea orală, ele se situează imediat după aceasta.

b) Sunt personale. Se bazează pe o relație personală („eu / noi” și „tu”), dar o relație de la distanță, din cauza separării fizice dintre autor și destinatar. Cu toate acestea, epistolele evocă o cordialitate și o relație personală, spre deosebire de răceala și ariditatea unui document. Epistolele conțin emoții, stări, atitudini, perspective, opinii ale autorului, și arată personalitatea lui.

3. Rolul și forma epistolelor. Rolul scrisorilor din Noul Testament nu este doar acela de a transmite informații, ci, ca și predica, ele au scopul de a lega adevărul de viață. Și pentru că autorii abordează multe subiecte sensibile din viața reală, scrisoarea le oferă o cale de a comunica idei care uneori se transmit mai ușor în scris decât prin viu grai.

Datorită structurii lor, subiectelor abordate și argumentării logice, noi citim adesea epistolele ca pe o enciclopedie, atunci când vrem să aflăm ceva despre un anumit subiect („ce spune Pavel despre una sau alta?”). Însă Moises Silva spune că „ar trebui să citim epistolele din Noul Testament ca întreg” (An Introduction to Biblical Hermeneutics [Introducere în hermeneutica biblică], 120). Doar atunci vom putea înțelege corect motivul pentru care scrie autorul și răspunsul pe care îl dă la o anumită situație.

Scrisorile nou-testamentare au formă retorică (i.e. fac apel la emoțiile, logica și caracterul cititorilor), însă pot conține și alte forme literare în cuprinsul lor (cum ar fi dialog, poezie, și chiar text narativ [ex. Gal. 4]), fiecare dintre acestea având propriile reguli de interpretare.

4. Contextul istoric al epistolelor. Spre deosebire de alte forme literare biblice, epistolele au fost scrise pentru a răspunde anumitor nevoi, situații, probleme și întrebări ale anumitor biserici, localități (e.g. Romani, Corinteni, Galateni) sau persoane (ex. Tit, Timotei, Filimon). Cu toate acestea, epistolele nou-testamentare nu se limitează la istoria antică. Tom Long spune: „Scrisorile din Noul Testament sunt ca toate celelalte scrisori: au de-a face cu anumite împrejurări, dar au capacitatea inerentă de a vorbi dincolo de împrejurările imediate la care se referă” (Preaching and the Literary Forms of the Bible [Predicarea și formele literare ale Bibliei], 110.)

Contextul istoric al epistolelor este foarte important pentru o înțelegere corectă a semnificației și aplicației lor. Trebuie să încercăm să deducem subiectul despre care se vorbește sau întrebarea la care se răspunde pentru a putea explica și aplica epistola în mod corect la ascultătorii noștri. Și, când facem lucrul acesta, trebuie să fim atenți să facem corect trecerea de la „atunci” la „acum”, căutând să fim fideli textului în contextul său antic, precum și să îl aplicăm corect în contextul nostru contemporan. Tranziția aceasta poate fi complicată, pentru că epistolele vorbesc despre subiecte specifice din vremea aceea și uneori poate fi dificil să vedem cum se aplică astăzi la noi (ex. să mănânci carne jertfită idolilor). Totuși, cred că și acele subiecte sunt relevante pentru noi, cei de astăzi. Trebuie doar să avem grijă să nu facem trecerea directă de la „atunci” la „acum” și să nu facem presupuneri greșite despre modul în care se aplică astăzi.

În ciuda provocării de a face legătura între „atunci” și „acum”, marele beneficiu al predicării din epistole este faptul că în ele găsim învățătură practică pentru anumite situații, atât în ce privește rolul și responsabilitățile bisericii, cât și cu privire la viața personală. Sarcina noastră, ca teologi, exegeți și predicatori, este să stabilim ce înseamnă învățătura respectivă pentru noi astăzi.

Așadar, dacă acestea sunt principalele caracteristici literare ale epistolelor, cum le interpretăm și cum le predicăm? Ce proces ar trebui să urmăm?

B. Principii pentru interpretarea epistolelor și predicarea din epistole.

În continuare vei găsi câteva principii care să te ajute atunci când te pregătești să predici din epistole…

1. Analizează structura literară. Am tratat acest subiect în edițiile anterioare ale jurnalului (ex. edițiile 18-23), dar dați-mi voie să amintesc pe scurt câțiva pași din procesul de analizare a structurii literare a unui text biblic.

Dată fiind natura specifică a epistolelor (probleme, întrebări specifice etc.), am putea fi tentați să încercăm să înțelegem contextul lor istoric și cultural, înainte de a înțelege textul. Totuși, este important să nu aducem în text o idee preconcepută cu privire la semnificația lui, idee bazată pe propria reconstruire a contextului istoric și cultural care ar fi dus la scrierea textului. Așadar, înainte de a reconstrui contextul, începe cu analiza exegetică a textului în contextul său literar, pentru a găsi răspunsul la următoarele întrebări:

a) Ce spune autorul?

b) La ce se referă?

c) Care este argumentarea lui?

Apoi, stabilește structura textului și observă care sunt principalele afirmații. Epistolele sunt argumentări structurate în jurul unor afirmații. Așadar, trebuie să identifici structura și raționamentul textului, ceea ce va determina structura predicii tale. Aceasta înseamnă să fii atent la text așa cum a fost el scris și să ții seama de genul său literar.

Epistolele sunt scrise într-o ordine logică, pentru că autorul își construiește argumentarea folosind pași, puncte principale, subiecte și afirmații bine gândite. Cheia pentru înțelegerea epistolelor este să înțelegem argumentarea din fiecare secțiune și din epistolă ca întreg și să predicăm în consecință.

Așadar, pentru studierea structurii literare a unui text, sugerez următoarea metodologie:

a) Stabilește structura literară a întregii epistole – i.e. principalele secțiuni ale epistolei.

b) Identifică tema dominantă (subiectul) a secțiunii (a pasajului) pe care o studiezi (i.e. un paragraf sau o serie de paragrafe). Întreabă-te: Care este ideea principală a autorului din secțiunea aceasta?

c) Notează ideile principale (afirmații sau „puncte” principale) folosite de autor pentru a argumenta tema secțiunii.

d) Formulează principiul motivator al pasajului (i.e. care este scopul său?).

Așa se încheie analiza sintactică de bază. Urmând această metodologie, vei studia pasajul în contextul său din epistolă și vei vedea și modul în care se raportează la pasajul de dinainte și la cel de după el (i.e. cursul argumentării). Abia în acest punct ești gata să începi analiza gramaticală detaliată și studierea cuvintelor.

Asigură-te că poți formula tema principală a pasajului într-o singură frază! Astfel rămâi concentrat pe subiect și predica este unitară (adică nu divaghezi). De asemenea, făcând aceasta îți vei putea structura predica urmând argumentarea pasajului (i.e. afirmațiile secundare pe care le face autorul cu privire la tema principală).

Pentru mulți predicatori este greu să identifice tema principală a pasajului (subiectul) și ideile (afirmațiile) secundare. Poate de asta mulți predicatori spun generalități, însă trebuie să vorbești concret, ca și autorul. Dacă subiectul pasajului este „Dragostea lui Dumnezeu”, trebuie să vezi, în primul rând, despre ce aspect al dragostei lui Dumnezeu vorbește autorul. Fii specific – „dragostea” este un termen foarte general. Este vorba despre dragostea lui Dumnezeu pentru lume? Despre lărgimea dragostei Lui? Sau despre credincioșia dragostei lui Dumnezeu? Odată ce ai identificat subiectul specific al pasajului, apoi vei predica ceea ce spune autorul despre subiectul respectiv.

Ascultătorii tăi trebuie să poată pune degetul pe text și să vadă de unde îți iei ideile, principiile și aplicațiile. Structurându-ți predica în felul acesta, vei „predica Cuvântul” (2 Tim. 4:2), iar când predici Cuvântul, poți să fii sigur că Duhul Sfânt va folosi cu putere ceea ce spui în viața ascultătorilor tăi.

În general, vei predica dintr-o sigură secțiune din Scriptură (i.e. un pasaj care conține un singur subiect). Dacă un pasaj este prea lung pentru o singură predică (ex. Ef. 1:3-14), atunci împarte pasajul în segmente potrivite (i.e. anumite afirmații / idei secundare despre subiect), însă trebuie să te asiguri că fiecare predică vorbește despre tema generală a paragrafului (subiectul paragrafului).

Când studiezi epistolele, este de mare ajutor să cunoști greaca biblică, pentru că diagramarea textului grecesc este cel mai bun mod de a afla structura pasajului ca întreg, precum și afirmațiile pe care le face autorul despre tema principală a pasajului. Dacă nu poți lucra cu textul original, folosește o traducere care păstrează structura și sensul limbii originale cât mai mult posibil (astfel de traduceri în limba engleză sunt ESV, NASB, NKJV, CSB).

2. Studiază contextul istoric. După ce analizezi structura literară a pasajului din care urmează să predici, studiază contextul istoric și cultural pentru o mai profundă înțelegere a textului – cui i-a fost adresată epistola, de ce a fost scrisă, ce aspecte culturale sau tradiționale conține etc.

Contextul istoric este important atunci când interpretăm și aplicăm orice pasaj din Scriptură, și cu atât mai mult în cazul epistolelor. Când pregătim o predică dintr-un pasaj dintr-o epistolă, nu trebuie să pierdem din vedere subiectul despre care vorbește autorul și ce a dus la abordarea subiectului respectiv, pentru a putea răspunde la următoarele întrebări:

a) De ce a spus autorul lucrul acesta?

b) De ce a răspuns în felul acesta?

c) Autorul răspundea la o întrebare? Dacă da, care era întrebarea?

d) Care erau împrejurările culturale în care a luat naștere acest pasaj? Ce elemente ale pasajul sunt influențate cultural (ex. acoperirea capului, poate)?

e) Care au fost împrejurările istorice (problema, nevoia, situația) care au dus la apariția epistolei sau a pasajului în epistolă?

Nu vreau să spun că trebuie să predici toate informațiile pe care le descoperi în studiul tău. Trebuie să predici doar ceea ce este relevant pentru explicarea adevărurilor teologice, a implicațiilor și aplicațiilor din pasaj. Scott Hafemann afirmă: „Predicarea este proclamarea adevărului teologic din text și a implicațiilor sale, nu o lecție despre evenimentele și politica din perioada Noului Testament, despre limba, problemele sociale sau obiceiurile de atunci” (Preaching in the Epistles [Predicarea din epistole] în “Handbook of Contemporary Preaching [„Manual de predicare contemporană”],” 365).

Nu este întotdeauna ușor să descoperi ce a declanșat scrierea epistolei (și / sau întrebarea la care răspunde epistola), pentru că uneori nu poate fi aflată decât prin deducție. De exemplu, în 1 Corinteni, Pavel nu spune în mod explicit care au fost întrebările corintenilor la care el oferă răspuns. Prin urmare, uneori trebuie să citim printre rânduri pentru a reconstrui contextul istoric. Lucrul acesta poate fi subiectiv, fiind bazat pe deducție, de aceea Moises Silva sugerează să testăm orice teorie personală sau a altor teologi, asigurându-ne că textul are un rol hotărâtor, și nu propriile noastre deducții (An Introduction to Biblical Hermeneutics [Introducere în hermeneutica biblică], 126-128).

II. Consolidarea conducerii biblice
2 Corinteni: „Putere în slăbiciune”

În ediția anterioară, am încheiat studiul nostru pe textul din 2 Corinteni 2:14-7:16, minunata digresiune a lui Pavel despre conducerea pastorală. În acest studiu, am învățat multe despre următoarele lucruri legate de slujirea pastorală:

1. Încrederea în slujire (2 Cor. 2:14-3:6).

2. Natura unei slujiri autentice, Partea 1 și 2 (2 Cor. 4:1-16).

3. Motivația în slujire, Părțile 1, 2 și 3 (2 Cor. 4:16-5:17).

4. Slujba pastorală de împăcare, Părțile 1, 2, 3, 4, 5 (2 Cor. 5:18-7:16).

Înainte de a încheia studiul din 2 Corinteni 2:14-7:16, m-am gândit că ar fi de ajutor să redau aici analiza mea literară și modul în care am făcut schița cărții 2 Corinteni, ca să puteți vedea cum fac eu cercetarea pentru acest tip de studiu exegetic atunci când mă pregătesc să predau. Sigur, nu veți avea timp să faceți o astfel de cercetare în fiecare săptămână atunci când pregătiți predica, însă comentariile biblice vă pot ajuta în sensul acesta.

A. Ocazia.

În 1 Corinteni, printre altele, Pavel tratează cazul unei persoane implicate în incest. Vestea că biserica din Corint luase măsuri disciplinare împotriva acestei persoane i-a produs lui Pavel bucuria și ușurarea exprimate în 2 Corinteni 1-7. În aceleași capitole, însă, avem senzația că în Corint a crescut opoziția față de Pavel. Acest al doilea val de împotrivire devine foarte evident în capitolele 10-13, unde Pavel răspunde cu fermitate atacurilor celor pe care îi numește „apostoli mincinoși”. Această împotrivire pare să fi devenit evidentă după ce Pavel a reușit să impună măsuri disciplinare împotriva celui care păcătuise în 1 Corinteni. Nu este clar, însă, dacă există o legătură între disciplinarea persoanei respective și înmulțirea grupului de persoane nesupuse, care îi stau împotrivă lui Pavel.

În orice caz, în biserica din Corint se infiltraseră câțiva învățători mincinoși, care pretindeau că sunt apostoli, încercând să-l discrediteze astfel pe Pavel, care la rândul lui a scris această scrisoare pentru a combate acuzațiile lor și pentru a dovedi că sunt impostori. Pavel își apără caracterul și apostolia, pentru a proteja biserica din Corint de înșelăciunea învățăturilor false și a învățătorilor mincinoși.

În același timp, Pavel a trebuit să le explice corintenilor motivul schimbării planurilor lui de călătorie (1:15 și urm.; cf. 1 Cor. 16:5 și urm.) și să îi îndemne să se pregătească pentru cea de-a treia vizită a sa (13:1 și urm.), încheind strângerea de ajutoare pentru creștinii săraci din Ierusalim, strângere pe care o începuseră, dar nu o terminaseră (vezi cap. 8 și 9).

Trimițându-l pe Tit din Efes la Corint cu scrisoarea anterioară (1 Corinteni), Pavel plănuise să se întâlnească cu Tit la Troa la întoarcerea sa. Însă, când a ajuns la Troa, Pavel nu l-a găsit acolo pe Tit și a hotărât să meargă mai departe în Macedonia, unde l-a întâlnit în cele din urmă, probabil în Filipi sau Neapole (2:12 și urm., 7:5 și urm.).

Tit i-a adus lui Pavel atât vești bune, cât și vești rele. Veștile bune erau că cei din Corint reacționaseră corect la scrisoarea lui Pavel și luaseră măsuri pentru corectarea problemei despre care vorbise Pavel. Asta îi adusese bucurie lui Pavel (7:5 și urm.). Vestea rea, însă, era că în biserica din Corint încă era un grup de oameni nesupuși, ațâțați, fără îndoială, de apostolii mincinoși. Iată câteva dintre acuzațiile lor împotriva lui Pavel:

a) Ei pretindeau că nu pot avea încredere în cuvântul lui Pavel (pentru că le-a scris ceva despre planurile lui călătorie, dar a făcut altceva). Pavel, însă, le răspunde că și-a schimbat planurile nu pentru că nu era statornic sau de încredere, ci pentru că nu a vrut să vină din nou la corinteni cu asprime (2:1).

b) Îl acuzau pe Pavel că este mândru, că nu impresionează prin înfățișare sau vorbire, că este necinstit și că nu se califică să fie apostol al lui Isus Hristos.

c) Au ridicat suspiciuni cu privire la autenticitatea apostoliei lui Pavel, pentru că venise la Corint fără scrisori de recomandare (3:1). Cu privire la aceste și alte acuzații aduse apostoliei lui, Pavel le-a amintit tot ce îndurase ca slujitor al evangheliei (cap. 4 și 6).

d) Au insinuat că poate chiar Pavel era de vină pentru încetinirea strângerii de ajutoare pentru săracii din Ierusalim (vezi cap. 8 și 9).

e) Au spus că Pavel era îndrăzneț de la distanță, trimițând scrisori impresionante, dar era slab când era de față (10:10; 11:6).

f) De asemenea, spuneau că din moment ce Pavel nu cerea bani pentru predicarea lui, nu merita să-l asculți (11:7 și urm.). Chiar insinuau că, din moment ce lua bani de la ei, probabil că nu îi iubea (11:11; 12:15).

Acești apostoli mincinoși, care produceau dezbinare, trebuiau să fie dovediți impostori, pentru că asta erau. Ei nu erau apostoli adevărați. Astfel, răspunsul lui Pavel la toate aceste acuzații s-a concentrat, în primul rând, pe contrastul dintre apostolia lui și a acestor prefăcuți, arătând că apostolia lui a fost una plină de suferință și abnegație. Propria lui slăbiciune nu lăsa loc pentru înălțare de sine, ci mai degrabă glorifica puterea și harul lui Dumnezeu (11:21-12:12). Sfătuindu-i cu privire la iminenta lui vizită, le spune că, dacă va fi nevoie, va veni și își va exercita autoritatea apostolică pe deplin (13:1 și urm.), dar speranța lui este că ei se vor întoarce la el.

B. Structura literară și unitatea.

Structura literară a epistolei 2 Corinteni pare să urmeze itinerariul lui Pavel. La început, intenția lui a fost ca, în timpul următoarei sale călătorii în Grecia, să le facă o vizită corintenilor, trecând marea din Efes, și să stea o vreme cu ei, înainte de a merge spre nord, în Macedonia, iar apoi, la întoarcerea din Macedonia, să mai stea o vreme la ei, înainte de a merge la Ierusalim cu ajutoarele pentru credincioșii săraci de acolo. Planurile lui, însă, s-au schimbat și acum intenționează ca din Efes să meargă în Macedonia și apoi la Corint (1 Cor. 16:5 și urm.; 2 Cor. 1:16), după care să se îndrepte spre Ierusalim. Astfel, va putea să le facă o vizită mai lungă, în loc de două mai scurte.

Această structură bazată pe itinerariu dă unitate epistolei și poate fi observată astfel:

1. În trecut: schimbarea de plan (capitolele 1-7). Pavel dă explicații cu privire la integritatea sa (1:12 și urm.) și explică de ce și-a schimbat itinerariul (1:15-2:4). Povestește cum a călătorit din Efes la Troa, așteptându-se să-l găsească acolo pe Tit și cum, atunci când nu l-a găsit acolo pe Tit, a mers mai departe spre Macedonia (2:12 și urm.). În acest punct apare o paranteză extinsă (2:14-7:4), o digresiune de la structura, dar nu de la scopul epistolei. Relatarea se reia în 7:5, unde Pavel povestește despre întâlnirea lui cu Tit în Macedonia și despre veștile bune pe care el i le-a adus despre răspunsul bun al corintenilor la scrisoarea lui (i.e. 1 Corinteni).

2. În prezent: îl trimite pe Tit să încheie strângerea de ajutoare (capitolele 8-9). Capitolele 8 și 9 vorbesc despre strângerea de ajutoare pentru Ierusalim. Aceasta nu este o digresiune, ci se potrivește în structura generală a epistolei – poate că itinerariul lui Pavel s-a schimbat, dar nu și scopul vizitei lui. Dorința lui Pavel este ca strângerea de ajutoare pentru credincioșii săraci din Ierusalim să se încheie înainte de sosirea lui. De aceea trimite înainte pe Tit, împreună cu alți doi frați (care aduc cu ei prezenta scrisoare, 2 Corinteni), ca să supravegheze această chestiune.

3. În viitor: Certitudinea și iminența celei de-a treia vizite a lui Pavel (capitolele 10-13). Capitolele 10 și 13 îi demască și repudiază pe „apostolii-impostori”, care se infiltraseră în biserica din Corint, încercând să submineze credibilitatea și autoritatea lui Pavel. El îi avertizează că, atunci când va veni la ei pentru a treia oară, se va ocupa de cei care vor continua să tulbure biserica.

Acest cadru asigură, așadar, structura literară și unitatea epistolei, ale cărei secțiuni conțin stări și subiecte diferite. Zahn afirmă: „Cititorul îl urmează pe Pavel cu duhul din Efes în Troa și Macedonia (cap. 1-7); apoi rămâne puțin cu el în bisericile din Macedonia (cap. 8-9); apoi, este dus să vadă condițiile din biserica din Corint din perspectiva iminentei vizite a lui Pavel acolo” (T. Zahn, Introduction to the New Testament [Introducere în Noul Testament], Vol. 1, 312, citat în Philip E. Hughes, The Second Epistle to the Corinthians [Cea de-a doua Epistolă către Corinteni], xxii).

4. Legătura cu 1 Corinteni („epistola dureroasă”). Nu este greu să ne dăm seama că Pavel se referă la 1 Corinteni atunci când spune că a scris „cu multă mâhnire şi strângere de inimă, cu ochii scăldaţi în lacrimi” (2 Cor. 2:4). Înțelegerea noastră, așadar, este că „epistola dureroasă” este 1 Corinteni și că 2 Corinteni ar trebui explicată pe baza epistolei 1 Corinteni pe cât posibil. Cei care susțin că 1 Corinteni nu este „epistola dureroasă” ignoră suferința și frământarea ce l-ar fi cuprins pe apostol la scrierea unei astfel de scrisori către biserica pe care el o înființase. Frământarea lui se vede mai ales în mustrarea aspră pe care le-o adresează pentru dezbinare și partidele din biserică, pentru trăirea firească și lipsită de spiritualitate; în sfatul de a judeca păcatul din mijlocul lor; în mustrarea pentru că s-au dat în judecată unii pe alții; în condamnarea pângăririi Cinei Domnului prin beție; în mustrarea pentru dezordinea din timpul închinării publice din cauza folosirii darurilor spirituale în mod nepotrivit; în corectarea erorii doctrinare cu privire la învierea morților.

Cum ar putea fi scrisă o astfel de scrisoare dacă nu cu multă mâhnire și strângere de inimă, cu ochii scăldați în lacrimi?

5. Aceeași temă: „Putere în slăbiciune.” Pe această temă își construiește apostolul argumentul cu care își susține autenticitatea autorității sale apostolice, care fusese vorbită de rău de adversarii săi din Corint. În slăbiciunea lui omenească, Dumnezeu îl folosește și îl împuternicește. Astfel, puterea lui pentru slujire vine, în mod clar, de la Dumnezeu. De aceea în epistolă se face adesea referire la suferințele lui Pavel, la pericolele la care a fost expus și la greutățile îndurate atunci când își îndeplinea slujba, în contrast cu puterea cea mare a lui Dumnezeu care, de asemenea, s-a manifestat în slujirea lui. În mod paradoxal, slăbiciunea umană și puterea divină merg mână-n mână. Atacul la autoritatea lui apostolică s-a concentrat pe slăbiciunea umană, fără să țină cont de puterea slujirii lui, așa cum fusese demonstrată în Corint.

Tema aceasta este întrețesută în textul întregii epistole (ex. 1:5 și urm., 1:8 și urm., 2:12 și urm., 3:5 și urm., 4:7 și urm., 4:16-18, 5:1 și urm., 6:4 și urm., 7:5 și urm., 11:23 și urm., 12:5-10, 13:4).

6. Integrarea ultimelor patru capitole. Schimbarea de ton din ultimele patru capitole a dus la multe dezbateri, întrebarea fiind dacă ele nu aparțin cumva unei alte epistole. Însă eu cred că lucrul acesta este mai mult imaginar decât realist, deoarece capitolele se potrivesc foarte bine în schița și unitatea epistolei. Ele se armonizează cu tema generală a epistolei, adică tema puterii în și prin slăbiciune.

În afară de integrarea ultimelor patru capitole prin unitatea temei, sunt evidente și alte puncte de legătură între prima parte a scrisorii și următoarele. Să comparăm, de exemplu, următoarele pasaje: 1:13 cf. 10:11; 1:17 cf. 10:2; 2:1 cf. 12:14, 21 și 13:1 și urm.; 2:17 cf. 12:19; 3:2 cf. 12:11; 6:13 cf. 11:2 și 12:14; 8:6, 18, și 22 cf. 12:17 și urm.).

C. Cuprinsul epistolei.

Secțiunea 1: Introducere (1:1-14). După salutări (1:1-2), Pavel începe o listă lungă de mulțumiri (1:3-11). Pentru Pavel, să îndure atâtea suferințe și greutăți însemna să ia parte la „suferinţele lui Hristos” (1:5), în mijlocul cărora a avut parte de „mângâiere” (1:5). Aceste experiențe, deși dureroase și nedorite, l-au învățat să se încreadă în „Părintele îndurărilor şi Dumnezeul oricărei mângâieri” (1:3). Și iată de ce sunt valoroase aceste experiențe: „… ne mângâie în toate necazurile noastre, pentru ca, prin mângâierea cu care noi înşine suntem mângâiaţi de Dumnezeu, să putem mângâia pe cei ce se află în vreun necaz” (1:4). Slujirea este înrădăcinată în suferință (adică suferințele lui Hristos și suferințele creștinilor) și continuată prin mângâierea lui Dumnezeu. A lua parte la suferință înseamnă a lua parte și la mângâiere.

Secțiunea aceasta de mulțumiri pare să pună temelia pe care își va construi apărarea, susținând că atât necazurile, cât și mângâierile sunt rezultatul lucrării sale de apostol pentru ei (1:6), ceea ce îi dă speranță pentru ei, știind că, „dacă aveţi parte de suferinţe, aveţi parte şi de mângâiere” (1:7). Chiar și gândul că va muri nu a făcut decât să-l învețe „să ne punem încrederea nu în noi înşine, ci în Dumnezeu care învie morţii” (1:8-10). Pavel recunoaște că a fost izbăvit de moarte de Dumnezeu, dar și datorită rugăciunilor corintenilor și, ca urmare, mulți Îi mulțumesc acum lui Dumnezeu pentru „binefacerea făcută nouă” (1:11).

Secțiunea 2: Apărarea lui Pavel (1:12-7:16). Pavel își explică apoi planurile de călătorie, respingând acuzația că ar fi acționat în mod firesc sau nestatornic (1:12-14). Pentru criticii lui Pavel, schimbarea planurilor de călătorie arăta că nu era demn de încredere. După ce arată ce s-a întâmplat (1:15-22), apostolul explică faptul că și-a schimbat planul tocmai pentru că îi iubea și nu voia să-i mâhnească, așa cum se întâmplase la vizita precedentă, când i-a mustrat cu asprime pentru acel om care comisese incest (1:23-2:4). Ajuns aici, Pavel îi îndeamnă să-l ierte pe cel care fusese disciplinat și să-i arate dragoste (2:5-11; cf. 1 Cor. 5) celui despre care le scrisese mai înainte „cu multă mâhnire şi strângere de inimă” (2:4).

Aceasta duce, apoi, la povestirea evenimentelor care au dus la scrierea actualei scrisori - i.e. întâlnirea cu Tit (2:12-13 și 7:5-16) - însă povestirea este întreruptă de un lung excursus despre natura și scopul slujirii sale (2:14-5:15), care conține și un îndemn la împăcare (5:16-7:4).

a) Natura și scopul slujirii (2:14-5:15). Aceasta este prima apărare a slujirii lui Pavel în fața criticilor săi, în care le explică ce îl recomandă pentru slujire și faptul că este potrivit pentru slujire.

În primul rând, succesul lui în slujire vine de la Dumnezeu (2:14-16a). Conducerea lui Dumnezeu în viața lui răspândește „o mireasmă” pentru toți cei cu care el intră în contact – pentru cei care pier, „o mireasmă de la moarte spre moarte”, iar pentru cei mântuiți, „o mireasmă de la viaţă spre viaţă” (2:16).

În al doilea rând, destoinicia lui pentru slujire vine tot de la Dumnezeu (2:16b-3:6). Competența pentru o astfel de sarcină nu vine de la el însuși, caz în care ar fi ca apostolii mincinoși, care „strică Cuvântul lui Dumnezeu” pentru propriul câștig; competența lui, însă, vine de la Dumnezeu, înaintea căruia vorbește (2:17). Astfel, el nu are nimic de demonstrat (3:1-3), pentru că încrederea lui nu este în el, ci în Dumnezeu, „care ne-a şi făcut în stare să fim slujitori ai unui legământ nou” (3:4-6).

Pavel face apoi o comparație între slujirea sub vechiul legământ și slujirea sub noul legământ (3:7-18). Slujirea noului legământ i-a dat curajul să nu accepte „meşteşugirile ruşinoase şi ascunse”, pentru că „nu umblăm cu vicleşug şi nu stricăm Cuvântul lui Dumnezeu”, ci să proclame deschis tuturor oamenilor „înaintea lui Dumnezeu” adevărul „Evangheliei slavei lui Hristos” (4:2, 4). El îl predică pe Hristos Isus, Domnul (4:5) prin puterea lui Dumnezeu, care a poruncit „să lumineze lumina din întuneric” și care acum, prin aceeași putere, „ne-a luminat inimile, pentru ca să facem să strălucească lumina cunoştinţei slavei lui Dumnezeu pe faţa lui Isus Hristos” (4:6). Deoarece comoara evangheliei (i.e. Hristos) este purtată într-un vas de lut (i.e. Pavel și slăbiciunea lui umană, 4:8-11), puterea nu vine de la el, ci de la Dumnezeu (4:7).

Acest vas slab de lut, însă, nu va fi întotdeauna supus putrezirii și morții (4:10-12). Slăbiciunea umană este asociată cu ceea ce este temporal și vizibil, însă într-o zi va veni ceea ce este etern și invizibil (4:16-18); aceasta se va întâmpla când „se desface casa pământească a cortului nostru trupesc”, fiind înlocuit de „o clădire în cer, de la Dumnezeu, o casă care nu este făcută de mână, ci este veşnică” (5:1-4).

Dumnezeu ne-a dat Duhul Său ca garant al acestei transformări (5:5) și, prin urmare, suntem plini de încredere, „pentru că umblăm prin credinţă, nu prin vedere” (5:6-8). Astfel, trăind în lumina veșniciei, scopul lui Pavel este să-I fie plăcut lui Dumnezeu (5:9), încredințându-i pe alții cu privire la „scaunul de judecată al lui Hristos” și la „frica de Domnul” (5:10-11). Deși motivația lui în slujire nu este să fie pe placul celor pe care îi slujește prin scrisori de recomandare și altele asemenea (5:12; cf. 3:1-3), totuși, nu este nici indiferent; într-adevăr, este constrâns de dragostea lui Hristos (5:14).

b) Îndemn la împăcare (5:16-7:4). Așadar, ca ambasador al lui Hristos, el predică un mesaj al împăcării pe baza jertfei lui Hristos pentru păcate (5:16-21). El îi sfătuiește să facă „aşa ca să nu fi primit în zadar harul lui Dumnezeu” (6:1) și să răspundă la slujirea lui jertfitoare (6:1-10). Pavel îi îndeamnă să aibă o inimă deschisă față de Dumnezeu și față de el, ca slujitor al lui Dumnezeu (6:11-13), recunoscând că relația corectă cu Dumnezeu are o natură exclusivă (6:14-7:1). În încheierea chemării sale, apostolul le amintește de încrederea pe care o are în ei (7:2-4).

Pavel reia acum de unde a rămas (de la 2:13) relatarea despre cum l-a întâlnit în cele din urmă pe Tit în Macedonia, despre mângâierea pe care a primit-o când l-a văzut din nou pe Tit și despre bucuria pe care a simțit-o când a auzit despre răspunsul pozitiv al bisericii din Corint la scrisoarea sa anterioară (7:5-16). Pavel se bucură și se simt ușurat auzind că cei din Corint răspunseseră la mustrările sale cu pocăință și cu întristare după voia lui Dumnezeu (7:10).

Secțiunea 3: Colecta pentru sfinții săraci din Ierusalim (8:1-9:15). După ce își exprimă ușurarea și bucuria pentru pocăința corintenilor și pentru „râvna voastră pentru mine” (7:7), Pavel deschide acum discuția despre o nouă chestiune importantă de care ei trebuie să se ocupe, și anume strângerea de ajutoare pentru creștinii săraci din Ierusalim. Bisericile din Macedonia, unde l-a întâlnit pe Tit, au dat un prim exemplu de dărnicie jertfitoare (8:1-6). Pavel îi îndeamnă pe corinteni să le urmeze exemplul, urmând astfel exemplul suprem al lui Hristos de dăruire jertfitoare (8:7-9). Într-adevăr, este în avantajul lor să încheie această strângere de ajutoare, pe care o începuseră cu un an înainte și să ducă la bun sfârșit acest proiect (8:10-11). Aceasta ar fi o ocazie bună pentru ei să ofere din „prisosul” lor ceea ce biserica din Ierusalim avea nevoie; poate va veni o vreme când situația se va întoarce (8:12-15). Pavel trimite pe Tit împreună cu alți doi frați din Corint (8:16-24) să organizeze această strângere de ajutoare înainte de sosirea de lui, îndemnându-i pe corinteni să coopereze cu ei (8:24) și să fie gata la sosirea lui, ca să nu fie dat de rușine (9:1-5). În cele din urmă, îi învață principiul dărniciei creștine (9:6-15), adică dăruirea cu generozitate și cu bucurie (9:6-7), pentru că „Dumnezeu poate să vă umple cu orice har” (9:8) și El „vă va înmulţi şi vouă sămânţa de semănat şi va face să crească roadele neprihănirii voastre” (9:10). În urma dărniciei lor, așadar, ei vor fi îmbogățiți, iar Dumnezeu va fi glorificat și va primi mulțumiri (9:11-15).

Secțiunea 4: Răspunsul lui Pavel la critici (10:1-13:4). Pavel vorbește acum deschis despre acuzațiile care i-au fost aduse (10:1-18), făcând probabil referire la cele menționate în 2:17 și 4:2. El nu neagă faptul că trăiește „în firea pământească”, dar respinge cu tărie acuzația că este „călăuzit de firea pământească” (10:2-3). Armele cu care ne luptăm noi „sunt puternice, întărite de Dumnezeu ca să surpe întăriturile” (10:4).

De asemenea, respinge acuzația că și-ar compensa lipsa de autoritate personală fiind îndrăzneț în scrisori. Nimeni nu avea autoritate mai mare decât a lui și va demonstra lucrul acesta la următoarea sa vizită (10:7-11). Spre deosebire de cei care se laudă cu autoritatea lor, el nu se laudă „dincolo de măsura noastră, ci în măsura marginilor pe care le-a însemnat Dumnezeu câmpului nostru”, câmp care includea și biserica din Corint (10:13-15). Baza argumentului cu privire la autoritate este aceasta: „«Oricine se laudă să se laude în Domnul.» Pentru că nu cine se laudă singur va fi primit, ci acela pe care Domnul îl laudă” (10:17-18).

Lansându-se acum într-un atac mai degrabă decât în apărare, Pavel îi demască pe apostolii mincinoși care au uzurpat autoritatea în biserică (11:1-15). El se teme că cei din Corint vor fi înșelați de cei care vin să predice „un alt Isus… un alt duh… o altă Evanghelie” (11:1-4). El nu este cu nimic mai prejos decât „apostolii aceştia «nespus de aleşi»” (11:5), și nici nu acționa independent doar pentru că nu accepta sprijin financiar din partea lor (11:7-9). Cea mai bună apărare a lui este atacul, în care se va angaja pentru a-i bloca pe acești apostoli mincinoși care i se împotriveau (11:12-15).

Apoi, răspunzând nebunilor după nebunia lor, Pavel se laudă puțin (11:16-21). Dacă alții au îndrăzneală, și el are (11:21). Apostolul se laudă cu descendența sa evreiască (11:22), cu încercările și suferințele sale ca slujitor al lui Hristos (11:23-28) și se laudă cu lucruri pe care alții le-ar considera slăbiciuni (11:29-12:10), cum ar fi fuga din cetatea Damasc (11:32-33) și țepușul din carne, care îl ține smerit (12:1-9a). Lauda lui Pavel se bazează pe paradoxul acesta al puterii în slăbiciune: „… pentru ca puterea lui Hristos să rămână în mine… căci când sunt slab, atunci sunt tare” (12:9b-10). Apoi se scuză că s-a lăudat și le spune că ei ar fi trebuit să-i fie alături, să nu-l facă să se laude (12:11), pentru că ei văzuseră semnele apostoliei pe care le făcuse printre ei (12:12). Dacă se considerau inferiori altor biserici, nu ar fi putut-o face decât dintr-un singur motiv, și anume faptul că el nu depindea de ei din punct de vedere financiar și le cere iertare pentru asta (12:13).

Secțiunea 5: Cea de-a treia sa vizită (12:14-13:6). Nici când va veni la ei pentru a treia oară nu va depinde de ajutorul lor și nici nu va profita de ei în vreun fel (12:14-18). El vrea ca ei să fie zidiți (12:19), dar se teme că nu-i va găsi așa cum își dorește, și nici ei nu-l vor găsi așa cum își doresc (12:20-21). Astfel, îi avertizează că de data aceasta va acționa cu putere, din moment ce își doresc să vadă dovezi că „Hristos vorbeşte în mine” (13:1-4).

Secțiunea 6: Câteva atenționări de final (13:5-14). Într-o ultimă încercare de a le deștepta conștiința spirituală, Pavel îi îndeamnă să se autoanalizeze, ca să vadă dacă sunt cu adevărat creștini (13:5-6). Sfatul lui este să nu facă nimic rău, pentru ca să se răzbune astfel (13:7), preferând ca ei să fie puternici, iar el slab (13:9). Scriind această scrisoare, el își dorește ca ei să răspundă pozitiv și să devină puternici, pentru ca atunci când va ajunge la ei, să nu fie nevoit să se poarte cu asprime (13:10).

E. Schița structurii cărții.

I. Introducere (1:1-14)

A. Salutări (1:1-2)

B. Mulțumiri (1:3-11)

II. Apărarea lui Pavel (1:12-7:16)

A. Schimbarea planurilor de călătorie (1:12-2:13)

B. Slujirea lui apostolică (2:14-5:15)

1. Destoinicia lui în slujire (2:14-3:6a)

2. Slujirea lui pentru evanghelie cf. slujirea lui Moise față de Lege (3:6b-18)

3. Mesajul lui cf. mesajul adversarilor lui (4:1-12)

4. Motivația lui (4:13-5:15)

C. Îndemn la împăcare (5:16-7:4)

D. Răspunsul mult așteptat la scrisoarea lui precedentă (7:5-16)

III. Colecta pentru sfinții săraci din Ierusalim (8:1-9:15)

IV. Controversa lui Pavel cu adversarii săi (10:1-13:14)

A. Răspunsul lui la criticile lor (10:1-11)

B. „Apostolii” mincinoși sunt dați pe față (11:1-15)

C. Discursul de „nebun” al lui Pavel (11:16-12:13)

V. Cea de-a treia vizită a lui Pavel (12:14-13:5)

VI. Câteva atenționări de final (13:5-14)

Aceasta este o scurtă schiță a structurii epistolei. Eu, personal, împart textul în mai multe subdiviziuni, dar atât e suficient pentru a arăta procesul de schițare.

III. Schițe de predici

Titlu: Să învățăm de la Isus – Mărturisind despre identitatea lui Isus (Mat. 16:13-23)

Subiect: Cine este Isus?

Tema: Dacă Îl cunoaștem pe Isus, trebuie să fim gata să mărturisim cine este El și ce a făcut El.

Punctul I. Isus pune o întrebare cu privire la identitatea Lui (16:13-20)

1. „Cine zic oamenii că sunt Eu?” (13-14)

2. „Dar voi… cine ziceți că sunt?” (15-20)

a) Marea mărturisire a lui Petru despre Hristos (16)

b) Marea revelație a lui Isus despre biserică (17-20)

Punctul II. Isus profețește cu privire la suferința Lui (16:21-23)

1. Petru Îl mustră pe Isus (22)

2. Isus îl mustră pe Petru (23)