Jurnalul Electronic Al Păstorilor, Rom Ed 44, Editia de Vară 2022

A ministry of…

Author: Dr. Roger Pascoe, President,
Email: [email protected]

I. Consolidarea Predicării Expozitive:
Predicarea Din Evanghelii, Partea A 3-A: Pildele

Pildele nu apar exclusiv în evanghelii. Natan, de pildă, a folosit o pildă ca să-l înștiințeze pe David cu privire la păcatul său (2 Sam. 12:1-10). Isaia a folosit o pildă pentru a ridica acuzații împotriva casei lui Israel (Is. 5:1-7. Să reținem că pilda se află în Is. 5:1-6, iar aplicația în Is. 5:7). Totuși, în acest articol voi trata pilda ca sub-gen al „evangheliei”.

1. Definiția și structura pildelor. Pilda este o scurtă povestire în care anumite experiențe și personaje din viața de zi cu zi reprezintă anumite adevăruri morale sau spirituale. Isus a folosit adesea pilde pentru a explica ceva. De obicei, o pildă începe cu descrierea evenimentelor sau a personajelor implicate într-o anumită situație și se încheie cu o aplicație directă sau cu explicarea povestirii, astfel încât ascultătorii să înțeleagă relevanța pildei în viața lor. De asta vedem adesea reacții negative puternice la pildele lui Isus, pentru că ele atingeau conștiința ascultătorilor.

2. Formele literare ale pildelor. Simplu spus, pilda este o formă de limbaj figurat. Permiteți-mi să fac următoarele distincții…

(1) Pildele „adevărate”. Când spun pilde „adevărate”, mă refer la acele pilde care urmează structura și definiția de mai sus. Iată câteva exemple de pilde „adevărate”: (1) Bunul Samaritean (Lc. 10:25-37); (2) Oaia pierdută, banul pierdut și fiul rătăcitor (Lc. 15:1-32); (3) Pilda celor poftiți la cină (Lc. 14:15-24); (4) Pilda lucrătorilor viei (Mat. 20:1-16); (5) Pilda bogatului nemilostiv (Lc. 16:19-31); (6) Pilda celor zece fecioare (Mat. 25:1-13).

(2) Comparațiile. Unele pilde iau forma unor comparații extinse, în care subiectul și obiectul cu care acesta este asemănat sunt lucruri distincte și sunt explicate printr-o comparație, folosind expresiile „se aseamănă cu” sau „ca” – ex. „Împărăţia cerurilor se mai aseamănă cu…” (Mat. 13:44-46). Iată câteva exemple de pilde sub formă de comparații extinse: (1) Pilda aluatului (Mat. 13:33); (2) Pilda semănătorului (Mat. 13:1-23); (3) Pilda grăuntelui de muștar (Mat. 13:31-32).

(3) Metaforele. Unele pilde au caracteristicile unei metafore extinse, în care, spre deosebire de comparația extinsă, comparația între subiect și obiectul cu care este comparat este implicită și inseparabilă – ex. „Voi sunteţi sarea pământului… Voi sunteţi lumina lumii” (Mat. 5:13-14). Deși s-ar putea spune că astfel de afirmații sunt simple metafore (ceea ce este adevărat), totuși, în contextul în care sunt folosite, cred că este corect să considerăm că unele au anumite caracteristici de pilde în structura și scopul lor.

3. Scopul pildelor. În ciuda simplității aparente a formei și conținutului pildei, au existat multe dezbateri cu privire la semnificația lor. Și într-adevăr, unele pilde sunt greu de înțeles, cum ar fi pilda ispravnicului necredincios (Lc. 16:1-13). Citim o astfel de povestire și ne întrebăm: „Ce anume a vrut să spună Isus? Oare chiar laudă El nedreptatea acestui om? Sau este ceva dincolo de ceea ce se observă la prima vedere?” Chiar și ucenicii au întrebat uneori ce înseamnă unele din pildele lui Isus (Mc. 4:10; Lc. 8:9).

Din păcate, și explicațiile date de Isus cu privire la semnificația pildei sunt greu de înțeles: „Vouă”, le-a zis El, „v-a fost dat să cunoaşteţi taina Împărăţiei lui Dumnezeu; dar pentru cei ce sunt afară din numărul vostru, toate lucrurile sunt înfăţişate în pilde; pentru ca, „măcar că privesc, să privească şi să nu vadă, şi măcar că aud, să audă şi să nu înţeleagă, ca nu cumva să se întoarcă la Dumnezeu şi să li se ierte păcatele.” (Mc. 4:11-12; citând din Is. 6:9-10). Deși această afirmație nu înseamnă că acesta a fost scopul tuturor pildelor lui Isus, totuși explică de ce Isus a folosit unele pilde pentru a prezenta taina divină cu privire la natura împărăției lui Dumnezeu, o taină a cărei semnificație este descoperită celor ce au viață divină, însă care este ascunsă de cei ce refuză adevărul cu încăpățânare.

Poate că înțelegem mai bine explicația lui Isus atunci când ne gândim că lucrarea Lui a avut două efecte diametral opuse. După cum spune apostolul Pavel, pentru unii ascultători, mesajul lui Isus din pilde a fost „o mireasmă de la viaţă spre viaţă”, însă pentru alții, „o mireasmă de la moarte spre moarte” (2 Cor. 2:14-16). Sau după cum spune apostolul Petru, „pentru voi care aţi crezut”, Isus este prezentat în pilde astfel: „Piatra pe care au lepădat-o zidarii a ajuns să fie pusă în capul unghiului”, însă pentru necredincioși, El este „o Piatră de poticnire şi o Stâncă de cădere” (1 Pet. 2:7-8). Cu alte cuvinte, pildele lui Isus îi sileau pe oameni să se poziționeze de-o parte sau de alta. Fie erai cu El, fie împotriva Lui. În mod clar, acesta a fost efectul multor pilde – îi divizau pe oameni, arătând astfel adevărul din inima lor. După cum spune Moises Silva, „Pildele… atunci când sunt adresate celor care se împotrivesc Domnului, devin instrumente ale judecății. Astfel, «celui ce are i se va da; dar de la cel ce n-are se va lua şi ce are» (Mc. 4:25).” (Silva, An Introduction to Biblical Hermeneutics [O introducere în hermeneutica biblică], 111).

Pildele mai au, apoi, rolul de a face deosebire între cei care Îl ascultau pe Isus – pe de o parte, să ascundă adevărul de cei care respingeau cuvintele Lui și, pe de altă parte, să clarifice adevărul pentru cei care răspundeau pozitiv la cuvintele Lui. Pentru cei care răspundeau pozitiv la cuvintele Sale, pildele lui Isus Îl revelau pe Dumnezeu, adevărul Lui și planurile Sale pentru poporul Său. Pentru cei care Îl respingeau pe Isus și cuvintele Sale, pildele erau folosite de Isus ca instrumente de judecată și ca mijloc de a ascunde adevărul de ei (ex. Mat. 13:10-15; Mc. 4:11-12; Lc. 8:9-10). După cum spune Henry Virkler, „aceleași pilde care îi ajutau pe credincioși să înțeleagă mai bine, erau fără sens pentru cei care își împietreau inima în fața adevărului” (Virkler, Hermeneutics [Hermeneutică], 165). Această învățătură este similară cu cea din 1 Corinteni 2, care vorbește despre capacitatea persoanei regenerate de a înțelege adevărul spiritual, în comparație cu incapacitatea persoanei neregenerate. Diferența constă în faptul că prima are vedere spirituală, pe când cealaltă este oarbă din punct de vedere spiritual. Așadar, pildele au două ținte sau puncte focale – credincioșii și necredincioșii.

Pildele au două scopuri: (1) să dea învățătură ascultătorilor cu privire la adevăruri spirituale ca rugăciunea, dărnicia etc. (ex. Mat. 13:10-12; Mc. 4:11) și (2) să îi provoace cu privire la trăirea lor nepotrivită, păcătoasă sau ipocrită (ex. Lc. 7:36-50). În general, scopul pildelor este să descopere adevărul cu privire la caracterul și identitatea ascultătorilor – cine și ce sunt ei.

4. Natura pildelor. Poate că ceea ce explică de ce Isus a folosit atât de mult pildele în învățătura Sa este faptul că acestea sunt istorisiri interesante simple despre viața de zi cu zi, ușor de înțeles pentru oamenii de rând, cu care se puteau identifica și din care puteau extrage învățături.

Pildele, așadar, descoperă, clarifică, scot în evidență și aplică adevărul spiritual, adresându-se atât inimii, cât și conștiinței. Pildele, prin natura lor, lasă o impresie în mintea și conștiința oamenilor mult mai dramatică, eficientă și de durată decât simpla rostire a ideii – ex. văduva insistentă și judecătorul nedrept (Lc. 18:1-8) sau vameșul și fariseul (Lc. 18:9-14).

Pildele sunt, așadar, povestiri veridice despre situații, persoane și evenimente familiare, în care se compară o situație, o persoană sau un eveniment cu altul, pentru a ilustra, a lămuri și a învăța un adevăr spiritual important, însă necunoscut sau nerecunoscut. Prin natura lor, pildele sunt indirecte și cer un răspuns de la ascultători.

5. Cum să înțelegem și să interpretăm pildele. Pilda este mesajul. Scopul ei este să capteze atenția ascultătorilor, să-i uluiască cu privire la acțiunile lor sau să-i determine să reacționeze într-un fel sau altul față de Isus și lucrarea Lui. Această trăsătură a pildelor le face greu de interpretat, pentru că este ca și cu interpretarea glumelor – dacă trebuie să interpretezi o glumă, ea nu mai este amuzantă și își pierdea acea claritate intuitivă. Ca și în cazul impactului imediat al unei glume, cei care ascultă o pildă se vor identifica imediat cu punctele de referință care i-au făcut să înțeleagă ideea pildei.

Pildele nu au același impact în cazul nostru ca și în cazul ascultătorilor din vremea aceea, pentru că uneori nu prindem imediat ideea ca și ei, din cauza distanței în timp și a diferențelor de cultură și limbaj. Totuși, dacă interpretăm corect pildele, putem înțelege și noi ceea ce au înțeles ei atunci.

În general, interpretarea și aplicarea povestirii vin la finalul pildei, fiind distincte de povestirea în sine. De exemplu, în Luca 7:40-42, cele trei puncte de referință sunt: cămătarul și cei doi datornici. Identificarea are loc imediat: (1) Dumnezeu este precum cămătarul; (2) femeia păcătoasă și Simon sunt ca cei doi datornici. Pilda este un cuvânt de judecată, care cere un răspuns de la Simon. Forța pildei este atât de mare încât Simon nu putea rata mesajul ei. Trebuie să observăm că punctele de referință nu constituie pilda. Rolul lor este doar de a-i atrage pe ascultători în povestire și să ofere un punct de referință cu care aceștia să se identifice. Scopul povestirii se află în răspunsul cerut. În cazul nostru, un cuvânt de judecată împotriva lui Simon și a prietenilor lui și un cuvânt de acceptare și iertare către femeie.

Să nu uităm că toate pildele lui Isus sunt, într-o anumită măsură, un mijloc prin care Isus a ales să descrie și să proclame Împărăția. Prin urmare, trebuie să cunoaștem foarte bine semnificația Împărăției în lucrarea lui Isus.

6. Principii pentru studierea și interpretarea pildelor. Atunci când pildele au fost rostite pentru prima dată, rareori aveau nevoie de interpretare, pentru că ascultătorii le înțelegeau în mod intuitiv. Însă pentru că noi nu ne aflăm acolo și pentru că noi le avem doar în formă scrisă, nu avem acea înțelegere imediată a unor puncte de referință, pe care o aveau ascultătorii de atunci. Prin procesul exegetic, însă, putem descoperi mesajul lor cu un grad de acuratețe destul de mare. Și ce trebuie noi să facem este să aducem acel mesaj în contextul nostru (cum a făcut Matei – ex. 18:10-14; 20:1-16). O modalitate în care poți face lucrul acesta în predicarea ta este să inserezi în povestire puncte de referință contemporane potrivite din punct de vedere contextual și hermeneutic.

Toate instrumentele, procedurile și principiile exegetice tradiționale obișnuite trebuie folosite atunci când studiem pildele în contextul lor, cu scopul de a deduce intenția autorului, însă genul literar al pildei pare atât de fluid, având o varietate mare și conținând multiple niveluri de semnificații, încât permite o mare flexibilitate în predicare. Să nu uităm că membrilor noștri le plac pildele și de obicei le consideră la fel de fascinante cum erau, fără îndoială, și pentru primii ascultători. Aceasta subliniază puterea narațiunii.

Regula de aur (ca și în cazul oricărui studiu exegetic în vederea pregătirii unei predici) este să nu facem pilda să spună altceva decât trebuia să spună. Aceasta este o greșeală frecventă în interpretarea pildelor – adică să încerci să dai fiecărui detaliu o semnificație alternativă paralelă (i.e. să alegorizezi interpretarea). Problema alegorizării ca metodă de interpretare este faptul că e foarte subiectivă. Zece persoane diferite ar putea avea zece semnificații diferite pentru fiecare detaliu al pildei. O regulă generală pentru înțelegerea și predicarea pildelor este că, așa cum spunea un prieten de-al meu, pastor, nu trebuie să încercăm „să facem pilda să se conformeze” – adică să nu încercăm să facem fiecare detaliu să aibă o semnificație anume decât dacă aceasta este evidentă în pildă.

Mai mult, alegorizarea, adică încercarea de a conferi semnificație fiecărui mic detaliu, duce adesea la pierderea din vedere a mesajului general al pildei. Pentru a contracara alegorizarea ca metodă de interpretare, unii teologi susțin că fiecare pildă are un singur mesaj și că detaliile sunt doar o cosmetizare narativă. Însă aceasta este o simplificare exagerată. De exemplu, în pilda fiului risipitor, tatăl, fiul și fratele mai mare nu reprezintă fiecare o altă persoană? Pildele pot transmite un singur mesaj sau mai multe, la fel cum pot avea mai multe scopuri, forme și aplicații. Totuși, chiar dacă o pildă poate avea mai multe puncte de referință, fiecare pildă (ca orice alt pasaj din Scriptură) transmite o singură idee teologică sau un singur principiu teologic.

7. O abordare echilibrată a interpretării pildelor (adaptat după Craig Blomberg, citat în Duval și Hays, 260 și urm.).

(a) Caută ideea principală a fiecărui personaj principal. Toate celelalte detalii doar dezvoltă povestirea. De exemplu, în pilda fiului risipitor (Lc. 15:11-32), este limpede că fiul risipitor reprezintă păcătosul care se întoarce la Dumnezeu cu pocăință și credință. Tatăl reprezintă dorința lui Dumnezeu de a oferi îndurare și iertare. Fratele mai mare reprezintă oamenii religioși – fariseii și cărturarii, cei cărora Isus le spunea pilda (Lc. 15:2) și care credeau că erau singurii vrednici de harul lui Dumnezeu.

Apoi, în pilda samariteanului milostiv (Lc. 10:29-37), omul bătut de tâlhari îl reprezintă pe aproapele nostru care se află în nevoie (acesta este subiectul abordat de Isus, Lc. 10:29). Preotul și levitul îi reprezintă pe liderii religioși, de la care te-ai aștepta să-și iubească aproapele în mod necondiționat, însă care s-ar putea să nu facă asta cu adevărat. Samariteanul îi reprezintă pe cei care de la care nu te-ai aștepta să-și iubească „aproapele”, care vin dintr-un context religios și cultural diferit, însă care s-ar putea să își arate, de fapt, dragostea într-un mod practic și public.

(b) Stabilește ideea principală pe care au înțeles-o ascultătorii inițiali. Nu citi și nu interpreta o pildă, izolând-o de contextul ei! Verifică cu atenție contextul ei literar! Pildele lui Isus întotdeauna ilustrează ceea ce se întâmpla în împrejurarea imediat anterioară.

Atunci când încerci să stabilești ideea principală a unei pilde, există câteva întrebări ajutătoare, cum ar fi: (1) Care este răspunsul cerut și oferit? (2) Există o surpriză, o întorsătură sau ceva șocant în narațiune? (3) Cum sau ce ne învață pilda despre Împărăție – direct ori indirect? (4) Care este învățătura și accentul teologic și cristologic? (5) Ce tip de pildă este – o pildă adevărată, o comparație sau o metaforă? (6) Care sunt scenele și mișcările din pildă? (7) Cine sunt ascultătorii? (8) Cine sunt personajele principale și pe cine reprezintă ele? (9) Care este ideea teologică centrală?

8. Câteva sugestii în plus pentru interpretarea pildelor.

(1) Ascultă pilda din nou și din nou. Identifică punctele de referință care ar fi fost alese de ascultătorii lui Isus. Încearcă să stabilești cum s-ar fi identificat cu povestirea ascultătorii inițiali – ce ar fi auzit ei și cum ar fi interpretat și aplicat ce au auzit. Uneori semnificația pildei apare în pildă în mod explicit; alteori semnificația este sugerată în aplicație (cf. Mat. 5:13; 18:21, 35; 29:1-16; 22:14; 25:13; Lc. 12:15-21; 15:7, 10; 18:1, 9; 19:11).

(2) Cercetează contextul cu atenție. Ca în cazul oricărei metodologii de interpretare serioase, cercetează cu atenție contextul fiecărei pilde din perspectiva din care autorul a ales să-și prezinte materialul. De exemplu, pilda lucrătorilor viei (Mat. 20:1-16) vine imediat după istorisirea cu tânărul bogat (Mat. 19:16-22). După ce se arată că bogățiile pot fi un mare obstacol în ce privește intrarea în Împărăție, Petru spune: „Iată că noi am lăsat totul şi Te-am urmat” (Lc. 18:28). Isus îl asigură pe Petru că își vor primi răsplata cuvenită (Lc. 19:28-30), însă continuă apoi cu pilda despre „un gospodar care a ieşit dis-de-dimineaţă să-şi tocmească lucrători la vie” (Mat. 20:1), pildă în care Isus mustră atitudinea lui Petru de auto-neprihănire: „Vezi ce am făcut noi pentru tine, Isus, și la câte am renunțat pentru Tine…” Petru vorbea ca acei lucrători din vie, care credeau că li se cuvine o plată mai mare decât celor care nu au lucrat la fel de mult, în loc să se mulțumească să-L slujească pe Hristos din dragoste. Aceasta este perspectiva din care autorul a ales să prezinte pilda.

În primul rând, să privim la contextul istoric și cultural – adică la contextul specific al pildei. De exemplu, Isus spune pilda fiului risipitor anume pentru a-i mustra pe cărturari și farisei, care cârtiseră împotriva Lui: „Omul acesta primeşte pe păcătoşi şi mănâncă cu ei” (Lc. 15:1-2). Apoi, Isus spune pilda în care fariseii și cărturarii sunt prezentați ca fiind cei care „se plâng în loc să se bucure atunci când un păcătos este «găsit»… Ceea ce trebuie să evaluăm aici este rolul fiului mai mare, al cărui unic frate – nu unul dintr-o sută și nici măcar unul din zece – fusese pierdut. Acest frate mai mare îi reprezintă pe fariseii care cârteau și care păreau incapabili să se bucure împreună cu Dumnezeu și cu îngerii din cer” (Moises Silva, 112-113).

Pentru a înțelege contextul cultural, trebuie să studiem obiceiurile oamenilor din primul secol, ca să înțelegem impactul a ceea ce se spune sau se face. De exemplu, când fiul risipitor cerea ca tatăl să-i dea partea lui de moștenire, el cerea ceva ce, în mod normal, nu ar fi primit înainte de moartea tatălui său. Făcând lucrul acesta, el sugera că și-ar fi dorit ca tatăl său să moară. Dacă înțelegem aceasta, dragostea tatălui și harul arătat atunci când își primește fiul înapoi sunt chiar mai uimitoare.

II. Consolidarea Conducerii Biblice
„Slujba Împăcării, Partea A 4-A (Continuare): O Chemare La Împăcarea Poporului Lui Dumnezeu Cu Slujitorul Lui Dumnezeu” (2 Cor. 6:11-7:16)

Continuăm tot cu acest text biblic în prezenta ediție a jurnalului. Data trecută am studiat 2 Cor. 6:11-18 și am vorbit despre primele două secțiuni ale textului:

1. O chemare pastorală la dragoste (6:11-13).

2. O chemare pastorală la avertizare (6:14-18).

Continuăm acum cu cea de-a treia secțiune…

3. Aplicarea chemării pastorale (7:1-4). „Deci...” (se trage o concluzie din ceea ce s-a spus mai înainte), pe baza promisiunilor din Vechiul Testament (6:16-18), conform cărora Dumnezeu va fi Tatăl lor, readucându-și poporul într-o relație corectă cu El, dacă (observați că promisiunile sunt condiționate) se vor separa de rău (adică de practicile religioase păgâne; mai exact, de închinarea la idoli), Pavel poruncește: „Deci fiindcă avem astfel de făgăduinţe, preaiubiţilor, să ne curăţăm de orice întinăciune a cărnii şi a duhului şi să ne ducem sfinţirea până la capăt, în frica de Dumnezeu” (7:1).

Pentru Pavel, principiul de bază al sfințeniei pentru poporul lui Dumnezeu este: „Nu vă înjugaţi la un jug nepotrivit cu cei necredincioşi” (6:14), iar trăirea acestei sfințenii în poporul lui Dumnezeu înseamnă „să ne curăţăm de orice întinăciune a cărnii şi a duhului” (7:1). Principiul este că „cei nedrepţi nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu” (1 Cor. 6:9-10). Cei din poporul lui Dumnezeu au fost „spălați…sfințiți… socotiţi neprihăniţi, în Numele Domnului Isus Hristos şi prin Duhul Dumnezeului nostru” (1 Cor. 6:11) și sunt, așadar, curățiți, declarațional și pozițional, „de orice întinăciune a cărnii şi a duhului...”

Principiul trebuie să fie evident în trăirea lor ca să fie adevărat cu privire la ei. Cu alte cuvinte, sfințirea pozițională trebuie să fie demonstrată prin sfințirea practică. Am fost sfințiți de Dumnezeu – aceasta este sfințirea pozițională (ex. Fapte 26:18; Evr. 10:14; 13:12; 1 Pet. 1:2; Ef. 5:26; In. 17:17) – și noi trebuie să ne sfințim – aceasta este sfințirea practică și progresivă (1 Cor. 1:18; 1 Pet. 3:15; ), pentru ca unirea noastră cu Hristos să devină din ce în ce mai evidentă și mai reală în viața noastră. Fiind eliberați de robia păcatului (Rom. 6:11-18), putând astfel să nu mai păcătuim (1 In. 3:9), Dumnezeu lucrează în noi (1 Tes. 5:23; Tit 2:14), ca să devenim tot mai asemănători cu Hristos (2 Cor. 3:18; Rom. 8:29; Evr. 13:20-21; 1 In. 2:6; 3:7). Duhul Sfânt, în special, este agentul divin activ în sfințirea noastră (1 Tes. 4:3; 2 Tes. 2:13; Gal. 5:16-18, 22-23).

Nu există conflict între cele două concepte gemene de sfințire pasivă și sfințire activă. Sfințirea nu este doar o lucrare a lui Dumnezeu în noi, prin care suntem sfințiți, puși deoparte, numiți sfinți (1 Cor. 1:2; 2 Cor. 1:1) și Dumnezeu nu numai că ne-a dat sfințirea în Hristos (Rom. 1:30; 2 Tes. 2:13), ci și noi ne sfințim, străduindu-ne să evităm păcatul (1 Cor. 6:18; 2 Cor. 7:1; 1 In. 3:6-9) și să facem ceea ce Dumnezeu spune că este adevărat cu privire la noi (1 Cor. 7:34; 1 Tes. 4:3-8; Rom. 6:19), dorind să fim tot mai mult ca și Hristos (Rom. 8:13; Evr. 12:1; Fil. 2:12; 3:13-14; 2 Pet. 1:5 și urm.).

„Întinăciunea” (pângărirea, murdărirea) care rezultă din a fi „înjugaţi la un jug nepotrivit cu cei necredincioşi” (mai exact, din închinarea la zei) este totală, pentru că întinează și „carnea și duhul.” De aceea, „curățirea” cerută apoi „cărnii” (curățire exterioară, fizică – cine suntem în exterior) și „duhului” (curățire interioară, spirituală – cine suntem în interior) este, de asemenea, totală.

„Să ne ducem sfinţirea până la capăt.” Îndemnul acesta sugerează, cu certitudine, că sfințirea noastră este progresivă, pentru că ne străduim aici și acum către sfințenie, înțelegând totodată că sfințenia deplină va fi experimentată doar la glorificarea noastră. Însă chiar dacă desăvârșirea procesului de sfințire va avea loc în eschaton (1 Tes. 3:13; Iuda 24; 2 Cor. 11:2), totuși continuăm să ne luptăm acum pentru a duce acest proces la capăt. Repet, folosirea expresiei „să ducem până la capăt” indică faptul că noi trebuie să facem lucrul acesta. În ce-i privește pe corinteni, ei trebuie să-și ducă sfințirea până la capăt, separându-se de orice întinăciune și asociere cu cei necredincioși – în special în ce privește închinarea la idoli, dar nu numai.

Așa cum „frica de Domnul” a fost unul dintre factorii motivatori în slujirea lui Pavel (5:11; cf. 1 Cor. 2:3; 2 Cor. 7:11), tot așa trebuie să fie unul dintre factorii principali în motivarea poporului lui Dumnezeu în procesul sfințirii – „să ne curăţăm de orice întinăciune a cărnii şi a duhului.” Noi trăim sub privirea atotvăzătoare și atotcunoscătoare a lui Dumnezeu. Nu putem scăpa de cercetarea și judecata Lui.

Continuând șirul de idei din 6:11-12, Pavel își continuă chemarea pastorală adresată corintenilor. „Înţelegeţi-ne bine! N-am nedreptăţit pe nimeni, n-am vătămat pe nimeni, n-am înşelat pe nimeni” (7:2). El stăruiește pe lângă ei: „Înţelegeţi-ne bine”. El le adusese vestea bună a evangheliei pentru prima dată, așa că inimile lor ar trebui să fie deschise pentru el și, dimpotrivă, închise pentru apostolii falși (care câștigau influență asupra lor) și pentru necredincioșii ale căror practici păgâne le adoptau (David E. Garland, 2 Corinthians [2 Corinteni], 344). În definitiv, nu era nimic la el care să-i facă să se poarte cu el așa cum o făceau. Chiar dacă i-a mustrat aspru și le-a dat instrucțiuni drastice, el nu a nedreptățit pe nimeni, nu a vătămat și nu a înșelat pe nimeni. Așa că, de ce să se poarte astfel cu el? De ce să-l dea la o parte?

„Nu spun aceste lucruri ca să vă osândesc, căci am spus mai înainte că sunteţi în inimile noastre pe viaţă şi pe moarte” (7:3). Pavel vrea să se asigure că ei nu vor răstălmăci ceea ce el a spus în apărarea sa în 7:2. Cineva s-ar putea gândi, mai ales cineva aflat în starea spirituală a corintenilor, că Pavel nu se apăra acolo, ci îi acuza pe ei. De aceea, el își clarifică afirmația: „Nu spun aceste lucruri ca să vă osândesc” și își reconfirmă dragostea pentru ei: „sunteţi în inimile noastre pe viaţă şi pe moarte.” El vrea ca aceste lucruri să fie înțelese foarte clar.

Expresia „pe viaţă şi pe moarte” ar putea fi tradusă „ca să murim împreună pentru (“εις” în greacă) a trăi împreună.” Acesta este într-adevăr scopul său, prin care Pavel s-ar putea să se refere fie la devotamentul și experiența creștină prezentă a lui și a lor (i.e. a muri cu Hristos și a trăi în și pentru Hristos) sau poate se referă la viitorul lor comun, când vor muri împreună ca și credincioși în Hristos și vor fi înviați împreună pentru destinul lor comun de a trăi împreună în cer cu Hristos. El este atât de apropiat de ei, încât vrea să comunice cu ei.

„Am o mare încredere în voi. Am tot dreptul să mă laud cu voi. Sunt plin de mângâiere, îmi saltă inima de bucurie în toate necazurile noastre” (7:4). Versetul acesta poate fi interpretat ca fiind fie ultimul verset din excursus (2:14-7:4), fie primul verset din următoarea secțiune (7:4-16), care este o continuare de la 2:13 referitor la găsirea lui Tit și la ce va avea el de spus despre ei. Decât să încercăm să decidem unde se potrivește acest verset, este probabil mai bine să considerăm 7:4 un verset de legătură care încheie o secțiune și o începe pe următoarea, din moment ce se potrivește foarte bine cu ambele. Versetul încheie reafirmarea atitudinii pozitive a lui Pavel față de ei (7:3) și introduce reacția sa pozitivă față de raportul lui Tit (7:5-16), care, la rândul său, are legătură cu începutul epistolei (2:2-3 cf. 7:4, 13).

Îndrăzneala pe care o avusese în vorbirea sa față de ei (corectându-i cu privire la diferite aspecte) adusese o pocăință plină de evlavie și acțiunea corectivă necesară pe care el o dorea (7:9-10). Astfel, vorbirea lui directă atunci când i-a mustrat și i-a corectat și-a atins scopul dorit și îl face acum să se poată „lăuda” cu ei. Vorbirea lui plină de îndrăzneală, care ar fi putut afecta relația lor pentru totdeauna (pentru că nimănui nu îi place să fie corectat), a avut totuși un rezultat bun, pentru că ei au avut un răspuns bun, așa că el poate și chiar se bucură să se laude cu ei. Într-adevăr, „sunt plin de mângâiere… îmi saltă inima de bucurie” chiar și „în toate necazurile noastre” (și în ciuda lor). Necazurile la care se referă sunt, în mod evident, cele pe care le-a întâlnit în Macedonia, unde s-a dus să-l caute pe Tit (7:5).

III. Schițe De Predici

Titlu: Evanghelia după Isus (Mat. 7:13-14)

Subiect: Două drumuri spre veșnicie.

Tema: Trebuie să alegi calea îngustă și grea a adevărului, dacă vrei să intri în Împărăția lui Dumnezeu.

Punctul 1: Un drum începe ușor, dar se termină greu (7:13).

1a) Începe ușor pentru că intrarea este largă și drumul este lat.

1b) Se termină greu pentru că duce la distrugere veșnică.

Punctul 2: Celălalt drum începe greu, dar se termină ușor (7:14).

2a) Începe greu pentru că intrarea este îngustă și drumul este dificil.

2b) Se termină ușor pentru că duce la viață veșnică.