Jurnalul Electronic Al Păstorilor, Rom Ed 38, Ediția de Iarnă 2021

A ministry of…

Author: Dr. Roger Pascoe, President,
Email: [email protected]

I. Consolidarea Predicării Expozitive
„Predicarea Din Narațiunile Istorice Ebraice” (Partea I)

În prezenta ediție a acestui jurnal, vreau să introduc subiectul predicării din textele narative din Vechiul Testament, pe care îl voi dezvolta în ediția următoare.

În primul rând, trebuie să menționez câteva lucruri despre semnificația Vechiului Testament. Observați, vă rog, ce spun Scripturile despre Vechiul Testament. De exemplu…

Romani 15:4: „Și tot ce a fost scris mai înainte a fost scris pentru învățătura noastră, pentru ca, prin răbdarea și prin mângâierea pe care o dau Scripturile, să avem nădejde.”

1 Cor. 10:11: „Aceste lucruri li s-au întâmplat ca să ne slujească drept pilde și au fost scrise pentru învățătura noastră.”

2 Tim. 3:16-17: „Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu și de folos ca să învețe, să mustre, să îndrepte, să dea înțelepciune în neprihănire, pentru ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârșit și cu totul destoinic pentru orice lucrare bună.”

Luca 24:27: „Și a început de la Moise și de la toți prorocii și le-a tâlcuit, în toate Scripturile, ce era cu privire la El.” Aici, Isus, Cuvântul viu, a deschis și le-a tâlcuit cuvântul scris al Vechiului Testament și mărturia acestuia despre El.

În al doilea rând, permiteți-mi să schițez cele trei secțiuni care formează structura Vechiului Testament…

1. Tora / Legea (de la Geneza până la Deuteronom). Tora cuprinde perioada de la începutul timpului până la intrarea în țara promisă.

2. Profeții:

a) Profeții timpurii (Iosua, Judecători, Samuel, 1 și 2 Împărați). Această secțiune cuprinde perioada de la intrarea în țara promisă până la exil.

b) Profeții târzii. Această secțiune este compusă din 3¹/₂ profeți mari (inclusiv ½ Daniel) plus 12 profeți mici = 15½ în total, după cum urmează:

Profeți pre-exilici: Iona, Amos, Osea, Mica, Isaia, Naum, Habacuc, Țefania, Ioel (9 în total)

Profeți din timpul exilului: Ezechiel, Obadia, Daniel, Ieremia (3½ în total)

Profeți post-exilici: Hagai, Zaharia, Maleahi (3 în total)

3. Scrierile:

Scrierile mici: Rut, Estera, Plângerile lui Ieremia

Cărțile de istorie teologică: 1 și 2 Cronici, Ezra, Neemia, ½ Daniel.

Cărțile de înțelepciune: Iov, Proverbe, Cântarea Cântărilor, Eclesiastul

Cărțile poetice: Psalmii

I. Introducere În Narațiunile Istorice Ebraice

Ce este un text narativ? Pe scurt, un text narativ (sau o istorisire) este o cronică a unor evenimente care au avut loc într-o anumită perioadă de timp. Prin urmare, principala caracteristică a unui text narativ este mișcarea, o mișcare cronologică și experiențială (i.e. nu ca o fotografie, ci mai degrabă ca un film). Narațiunile relatează modul în care evenimentele au avut loc în timp, dar fac și legătura între ele – fiecare acțiune determină o altă acțiune sau un răspuns. Astfel, se formează un lanț de evenimente ce conduce, în cele din urmă, la o concluzie, aceasta fiind o parte foarte importantă a narațiunii, deoarece încheie narațiunea. Concluzia arată consecințele înșiruirii de evenimente ce a avut loc.

Așadar, fiecare narațiune are o introducere, un cuprins și o încheiere, ca și predica, iar toate aceste secțiuni sunt interdependente. Introducerea descrie situația, nevoia, problema. Cuprinsul descrie acțiunea care vine ca un răspuns la situația, nevoia sau problema prezentată în introducere. Încheierea decurge din cuprins, pentru că ne spune ce rezultă din acțiunea care a avut loc în cuprins. Astfel, încheierea se leagă și de partea de introducere (ca și de cuprins) prin faptul că rezolvă nevoia, situația sau problema cu care a început narațiunea.

Narațiunile, așadar, nu doar descriu derularea evenimentelor în timp, ci scopul lor este să organizeze aceste evenimente, să dea „o semnificație și o formă logică înșiruirii de evenimente, care altfel nu ar avea coerență”, pentru ca viața, așa cum este descrisă în narațiune, să nu fie „o învălmășeală fără sens de experiențe separate” (Tom Long, Preaching and the Literary Forms of the Bible [Predicarea și formele literare ale Bibliei], 72). De fapt, întreaga viață este o narațiune; nu una care „nu înseamnă nimic”, după cum spune Shakespeare, ci una care are scop și semnificație, pentru că Dumnezeu este în control, ducându-Și la îndeplinire planurile Sale suverane. De asta mărturiile personale sunt atât de puternice.

Există câteva tipuri de narațiuni. În acest articol, când vorbim despre narațiune, ne referim la narațiunea „istorică”, ce conține referiri la evenimente istorice (i.e. povestiri adevărate care au avut loc în istorie), cu excepția cazurilor când poate fi demonstrat că intenția autorului a fost alta. Așadar, Biblia se bazează pe istoria reală. Istoria Vechiului Testament, așa cum este scrisă, este, de fapt, o istorie literară. Poate că pe alocuri este de proveniență orală, iar în anumite secțiuni descoperim diferite surse, însă este o literatură ce conține narațiune înrădăcinată în istorie.

Întotdeauna este bine să ne amintim că autorii Vechiului Testament, ca și cei ai Noului Testament, nu au fost doar teologi, ci și scriitori talentați, după cum arată Tom Long:

„Autorii inspirați ai Bibliei au fost artiști literari foarte talentați și sofisticați, cunoscători ai limbajului creativ. Totuși, aceste tendințe artistice nu au căpătat frâu liber, ci au fost ținute sub control de scopurile teologice majore care au guvernat scrierea… Acest scop teologic major i-a pus pe autorii biblici… în mijlocul unei interacțiuni între două forțe. Pe de o parte, ei credeau în caracterul neschimbător al voii lui Dumnezeu, în credincioșia promisiunii divine și erau siguri că Dumnezeu avea un plan bun și coerent pentru creația Sa. Pe de altă parte, ei știau că istoria umană era dezordonată, libertatea umană era aleatorie, iar ființele umane erau încăpățânate și împotrivitoare. Narațiunea este forma literară ce poate să surprindă cel mai bine interacțiunea dintre aceste forțe potrivnice… Pe scurt, autorii biblici au scris narațiunile nu într-un vid, ci încercând să armonizeze forma literară cu perspectiva lor teologică despre lume și viață.” (Thomas Long, Preaching and the Literary Forms of the Bible [Predicarea și formele literare ale Bibliei], 67).

II. Caracteristici Generale Ale Narațiunii Ebraice

1. Narațiunea Ebraică Este Alcătuită Din Scene Succesive.

Aceasta este principala caracteristică a narațiunii ebraice (ex. David și Goliat). Acțiunea este împărțită într-o serie de scene, care au loc în decoruri diferite. De obicei, există o relație specială între acțiune, locul acțiunii și personajele implicate în acțiune. Locul acțiunii creează o atmosferă diferită. Așadar, când predici din narațiunea Vechiului Testament, ține cont de…

(a) Personaje. Cum sunt descrise (statutul lor, numele, originea)? Cine este implicat în acțiune? Cum interacționează personajele? Autorii folosesc diferite tehnici literare pentru a-i caracteriza pe oamenii despre care scriu:

(i) Descrierea. Narațiunea ebraică oferă foarte puține detalii, doar descrieri generale. Narațiunea ebraică este mai puțin interesată de descrierea înfățișării unui personaj; ea mai degrabă îl conduce pe cititor, ajutându-l să descopere ce fel de om este personajul respectiv.

(ii) Privirea în interiorul personajului. Naratorul oferă cititorului ferestre prin care să vadă starea mentală sau emoțională a personajului. Naratorul poate să facă observații despre gândurile sau părerile personajului (ex. Gen. 8:11b; Ex. 2:24, 25). De pildă, poate cita gândurile unui personaj în mod extensiv (ex. Ex. 2:14; Ex. 3:3).

(iii) Dialogul. Aceasta este metoda preferată în narațiunea ebraică de a susține acțiunea intrigii – cine ce a spus și cui.

(iv) Acțiunile. Acțiunile pot fi narate fără folosirea dialogului. Astfel de relatări ale unor acțiuni fără folosirea dialogului scot în evidență personajul. Ele sunt ca un comentariu neanunțat despre un personaj (ex. Gen. 30:33-34).

(v) Contrastul. Așezând personajele în juxtapunere, autorul scoate în evidență trăsături de caracter - ex. Debora și Barac (Judecători 4-5). Debora este întotdeauna hotărâtă, pe când Barac este ezitant.

(vi) Punctul de vedere. Autorul poate prezenta informații prin vocea și ochii naratorului omniscient sau prin ai unui din personajele din narațiune - ex. David și Batșeba (2 Sam. 11). Această narațiune începe cu informații contextuale din partea naratorului (v. 1). Apoi cititorul vede ceea ce vede David (v. 2). Cea de-a treia perspectivă este cea a unui mesager (v. 3). Apoi, până la sfârșitul capitolului, autorul îl face pe cititor să penduleze între perspectivele diferitelor personaje – perspectiva lui David, a lui Urie, a lui Ioab, a mesagerului și a Batșebei. În încheiere, naratorul se adresează în mod direct cititorului: „Fapta lui David n-a plăcut Domnului” (v. 27b). Este important ca întotdeauna să ne dăm seama cine vorbește.

(b) Dialogul. Ai grijă să nu psihologizezi ceea ce se spune! Adesea, primele cuvinte rostite exprimă esența întâmplării. Aici ies la iveală gândurile și motivațiile.

(c) Intriga (i.e. ordinea evenimentelor). Dezvoltarea intrigii poate fi simplă sau complexă, însă întotdeauna există o acțiune în desfășurare, care are o introducere, un cuprins și o încheiere. Uneori conflictul apare în introducere, se dezvoltă de-a lungul cuprinsului și se rezolvă în încheiere.

(d) Ritmul. Cum progresează narațiunea?

(e) Naratorul. Naratorul poate fi omniscient, ascuns ori anonim. Își poate exprima în mod direct punctul de vedere. De asemenea, poate chiar să apară în narațiune prin unul din personajele sale.

2. Narațiunea Vechi-Testamentară Este Concisă.

Narațiunile Vechiului Testament sunt comprimate, de aceea trebuie să fii atent la detalii și la aranjare. Fii atent la modul în care autorul și-a selectat materialul! Selectarea materialului depinde de obicei de ceea ce autorul dorește să transmită – i.e. el include în narațiune doar ceea ce trebuie să știm pentru a înțelege mesajul său teologic. Nu încerca să oferi detalii pe care autorul nu ni le-a dezvăluit decât dacă acestea reies în mod clar dintr-un alt pasaj!

3. Narațiunea Vechi-Testamentară Este Subtilă.

Narațiunea vechi-testamentară arată mai mult decât spune. Un comentariu subtil sau un eveniment ori o scurtă descriere pot transmite niște afirmații foarte importante. „Arareori autorul va dezvălui cititorilor săi punctul de vedere al lui Dumnezeu” (Sidney Greidanus, Modern Preacher and the Ancient Text [Predicatorul modern și textul antic], 207). În general, punctul de vedere trebuie dedus. De obicei, naratorul vorbește prin cuvintele și acțiunile personajelor din narațiune. Ei sunt mijlocul prin care el își transmite mesajul. Autorul rămâne, de obicei, ascuns, mai ales atunci când se fac afirmații directe și critice.

III. Structura Și Mijloacele Literare În Narațiunea Ebraică

1. Repetiția. Cuvinte-cheie, expresii, propoziții, motive recurente (ex. pietrele în narațiunea despre Iacov, apa în povestea lui Moise) și teme.

2. Tipare, structuri și episoade recurente. De exemplu, în cartea Judecători, poporul Israel făcea ce era rău…Dumnezeu i-a dat pe mâna dușmanilor…Dumnezeu le trimitea un eliberator…poporul își revenea…și din nou făcea ce era rău.

3. Jocuri de cuvinte. Acestea sunt uneori greu de observat în traducerea noastră, însă erau evidente pentru primii cititori sau ascultători.

4. Versuri poetice în contexte narative (limbaj elevat). De exemplu: „Ascultarea face mai mult decât jertfele și păzirea cuvântului Său face mai mult decât grăsimea berbecilor” (1 Sam. 15:22).

5. Marcatori ai structurilor narative (inclusio și chiasme). Aceste mijloace literare sunt adesea folosite pentru a forma structura narativă.

Inclusio (repetarea începutului la sfârșitul narațiunii) este un marcator al structurii narative. Acestea arată cum sau unde începe și se termină narațiunea. Vedem mai clar lucrul acesta în narațiunea despre Iacov (Gen. 28:10-32:31) unde, mai întâi, „asfințise soarele” deasupra lui Iacov (Gen. 28:11), iar mai târziu „...răsărea soarele” peste el (Gen. 32:31). De ce a găsit cu cale autorul să includă acest detaliu? Din două motive:

(1) Cele două expresii marchează începutul și sfârșitul acestei secțiuni – Gen. 32:31 unde „răsărea soarele” face legătura cu Gen. 28:11, unde „asfințise soarele.” Aceste două expresii formează un inclusio.

(2) Secțiunea cuprinsă între 28:11 și 32:31 formează un „ciclu spiritual” semnificativ în viața lui Iacov, în care el trece de la întuneric spiritual (apusul soarelui – aceasta este probabil cea mai întunecată perioadă din viața lui, când a fost alungat din casa lui și nu are un loc unde să stea) la lumină spirituală (răsăritul soarelui – Iacov a făcut un pas important în relația sa cu Dumnezeu, după toți acei ani și toate experiențele prin care trecuse).

Chiasmele atrag atenția cititorilor asupra punctului culminant al narațiunii. În cartea Rut vedem foarte clar o structură chiastică inversată (vezi Tom Long, 82-86):

Introducerea (1:1-22). Spirala descendentă a situației de viață a lui Naomi și Rut.

Cuprinsul:

a) Dezvoltarea relației lui Rut cu Boaz (2:1-23)

b) Planul lui Naomi și răspunsul lui Rut (3:1-18)

c) Traiectoria ascendentă și punctul culminant – răspunsul lui Boaz (4:1-12).

Încheierea (4:13-22). Răscumpărarea lui Boaz. Rut și Naomi sunt binecuvântate. Speranța este reînviată.

6. Analogia și contrastul sau comparația. Narațiunile vechi-testamentare folosesc analogia sub forma figurilor de stil, cum ar fi metaforele, comparațiile, hiperbolele, personificarea (sau antropomorfismele). În felul acesta, autorul descrie realitatea despre care vorbește în narațiune în termeni care fac apel la imaginația și simțurile noastre.

Tot așa, contrastul și comparația sunt folosite frecvent de autorii narațiunilor vechi-testamentare. De exemplu, în 1 Samuel, autorul nu pierde timpul vorbind despre contrastul dintre Ana (și fiul ei, Samuel) și Eli (și fiii săi, Hofni și Fineas). Ana și fiul ei sunt binecuvântați de Dumnezeu, pe când Eli și fiii săi sunt judecați de El. La fel, avem contrastul puternic între Saul și David, în care Saul acționează ca termen de comparație pentru David – i.e. trăsăturile de caracter ale lui Saul sunt exact opusul trăsăturilor de caracter ale lui David și scot în evidență caracterul lui David.

În următoarea ediție a acestui jurnal, voi schița câteva sugestii pentru studierea și predicarea din narațiunile ebraice.

II. Consolidarea Conducerii Biblice

Poate crezi că atunci când ți-ai rostit jurămintele de cununie a fost singura dată când ai jurat să „respecți și să asculți” pe cineva, însă vreau să îți spun că acesta ar trebui să fie și angajamentul unei biserici sănătoase față de liderii săi. În acest articol, aș vrea să discut despre „Respectarea liderilor bisericii”, pe baza versetelor din Evrei 13:7-8 și 17-19.

Noul Testament nu vorbește prea mult despre relația dintre biserică și liderii săi, însă puținele lucruri pe care le spune sunt de o importanță vitală. Acest pasaj din Evrei 13 ne învață că „O biserică sănătoasă își respectă liderii evlavioși.” Autorul epistolei către Evrei ne dă trei îndemnuri ce definesc modul în care o biserică își respectă liderii.

I. Ne Respectăm Liderii Evlavioși Atunci Când Le Urmăm Exemplul De Credincioșie (13:7-8)

„Aduceți-vă aminte de mai marii / liderii voștri” (13:7). Noi trebuie să ne „aducem aminte” de liderii noștri – de cei care au slujit printre noi, care ne-au influențat și ne-au format, făcându-ne să devenim ceea ce suntem astăzi (cum gândim și acționăm și ceea ce credem). Autorul epistolei către Evrei spune: „Gândiți-vă cine au fost ei, ce au spus și au făcut ei, ce moștenire v-au lăsat și cum v-au influențat viața! Gândiți-vă la slujirea lor în mijlocul vostru!” Acesta este un exercițiu bun, însă nu unul nostalgic, ci unul care să ne aducă aminte de exemplul lor de credincioșie și perseverență și care să ne facă să le urmăm exemplul. Ei sunt eroii noștri, mentorii pentru care avem un mare respect. Ei sunt cei care au avut o mare influență în viața noastră, cei care sunt exemple de viață creștină, cei cu privire la care ne întrebăm uneori: „Ce ar fi spus, ce ar fi făcut sau ce ar fi gândit despre cutare sau cutare lucru? Ce ne-au învățat ei despre asta? Cum ar fi reacționat? Ce ne-ar fi sfătuit în situația asta?”

Trăim într-o epocă în care se arată foarte puțin respect liderilor, în special celor din generația precedentă. „Ei nu mai sunt printre noi, iar noi trebuie să mergem mai departe înspre lucruri mai noi și mai bune. Cele vechi au fost bune pentru vremea aceea, însă noi suntem progresiști și lucrurile s-au schimbat.” Autorul epistolei către Evrei spune: „Nu! Dimpotrivă, aduceți-vă aminte de vechile pietre de hotar, de căile încercate și adevărate! Aduceți-vă aminte de cei care v-au așezat în adevăr! Aduceți-vă aminte de cei care au avut un rol important în formarea credinței voastre! Aduceți-vă aminte de cei care au lucrat între voi, prin credință, făcând o muncă de pionierat pentru a vă aduce evanghelia!” Apostolul ne îndeamnă să învățăm de la ei…

1. Trebuie Să Le Urmăm Exemplul Cu Privire La Ce Au Vestit Ei (13:7a).

„... Care v-au vestit Cuvântul lui Dumnezeu…” (13:7a). Cuvântul lui Dumnezeu era subiectul discuțiilor lor, al învățăturii și al predicării lor. Ei nu vorbeau și nu predicau despre lucruri fără importanță. Ei nu predicau predici de tipul „cum să…”, ci predicau evanghelia. Ei zideau biserica și te zideau în credința cea mai sfântă. Învățătura și discursul lor erau temelia pe care se zidea biserica. Dacă vei cerceta mai în profunzime, vei vedea că învățătura lor există și astăzi. Poate că ei nu mai sunt astăzi cu noi în mod fizic, însă cu siguranță sunt cu noi din punct de vedere spiritual.

Noi le arătăm respect liderilor noștri evlavioși atunci când le urmăm exemplul de credincioșie. Trebuie să le urmăm exemplul cu privire la ce au vestit. Și…

2. Trebuie Să Urmăm Exemplul Lor De Trăire (13:7b-8).

„Uitați-vă cu băgare de seamă la sfârșitul felului lor de viețuire și urmați-le credința”(13:7b). „Credința” lor se referă la ce i-au învățat pe alții, la ce au crezut și au trăit. Fără îndoială, se referă și la adevărul Scripturii pe care l-au crezut și la credința personală în Dumnezeu pe care au practicat-o. Credincioșii evrei cărora li se adresează această epistolă erau ispitiți să renunțe la credința lor creștină și să se întoarcă la credințele și practicile lor evreiești. Așadar, aceste îndemnuri erau foarte potrivite…

(a) Urmați-le credința în credincioșia lui Dumnezeu – credința care te face să trăiești în dependență de Dumnezeu; credința care îți dă încrederea că Dumnezeu se va îngriji de toate nevoile tale potrivit cu bogățiile slavei Sale în Hristos Isus; credința care te ajută să înfrunți viitorul, chiar dacă nu știi unde te va duce.

(b) Urmați-le credința în adevărul lui Dumnezeu, credința dată sfinților odată pentru totdeauna (Iuda 3), Scripturile inspirate care conțin tot ceea ce avem nevoie pentru viață și evlavie (2 Pet. 1:3), credința care constituie acel adevăr pe care îl credem, în care avem încredere și pe care îl proclamăm.

„Urmați” credința lor! Aceasta nu înseamnă să îi urmăm orbește doar pentru că fac parte din istoria noastră sau doar pentru atașamentul emoțional pe care îl avem față de ei. Dar urmați-i, uitându-vă „cu băgare de seamă la sfârșitul felului lor de viețuire.” După ce vă uitați cu băgare de seamă la viața și învățătura lor, după ce priviți cu atenție la sfârșitul felului lor de viețuire, după ce vedeți care este roada mărturiei lor, după ce vedeți în mod repetat că moștenirea vieții lor este încununată de succes, după ce vă uitați la tot cursul vieții lor (de la început și până la sfârșit), după ce vedeți cum și-au trăit viața, urmați-le exemplul! Urmați-le credința, trăiți ca și ei, vorbiți ca și ei! Fiți statornici în credință, așa cum au fost și ei!

Și dacă crezi că liderii bisericii nu sunt demni de încredere (unii sunt buni, alții sunt răi; unii stau, alții pleacă; unii ți-au lăsat un gust plăcut, pe când alții ți-au lăsat un gust amar), atunci privește la capul bisericii și imită-L pe El, liderul nostru suprem și exemplul suprem de credință, „Isus Hristos”, Cel care „este același ieri și azi și în veci” (13:8). El este neschimbător, imuabil, consecvent în mod desăvârșit. El este „Isus”, Salvatorul, Cel care Își salvează poporul de păcatele sale. El este „Hristos”, Unsul, Mesia, Cel trimis, Fiul lui Dumnezeu. El este Cel care nu se schimbă, Cel care este „același ieri și azi și în veci.”

Isus Hristos este același „ieri” pentru că El este Dumnezeul trecutului, Dumnezeul creației și Dumnezeul răscumpărării, Cel care a murit și a înviat. El este același „azi”, pentru că El este Dumnezeul prezentului, Cel care mijlocește pentru noi la dreapta lui Dumnezeu, marele nostru Preot (5:6; 6:20; 7:17, 21, 24-25, 28; 9:24). El este același „în veci”, pentru că El este Dumnezeul viitorului, Domnul cel veșnic, înaintea căruia orice genunchi din acest univers se va pleca într-o zi (Fil. 2:10-11).

Și pentru că El este întotdeauna același, poți să ai încredere în El! El este „Cel ce este, Cel ce era și Cel ce vine” (Rev. 1:8). El este Dumnezeul Vechiului Testament și Dumnezeul Noului Testament. El este Domnul bisericii. Dacă a existat vreodată un conducător / lider în care să putem avea încredere absolută tot timpul și pentru totdeauna, atunci acela este Isus Hristos. Oamenii ne pot dezamăgi, însă El nu ne va dezamăgi niciodată. Oamenii vin și pleacă, însă El nu ne va părăsi niciodată. Liderii evlavioși ne vor îndrepta privirea către El, pentru că El este exemplul absolut, desăvârșit și neschimbabil pe care trebuie să-l urmăm. El nu se schimbă niciodată. Întotdeauna te poți baza pe El. „Tu ai întemeiat în vechime pământul, și cerurile sunt lucrarea mâinilor Tale. Ele vor pieri, dar Tu vei rămâne; toate se vor învechi ca o haină; le vei schimba ca pe un veșmânt, și se vor schimba. Dar Tu rămâi Același, și anii Tăi nu se vor sfârși” (Ps. 102:25-27). „Căci Eu sunt Domnul, Eu nu Mă schimb” (Mal. 3:6).

Când privești la sfârșitul vieții acelor lideri evlavioși ce au avut o influență bună în viața ta, nu uita că lucrul acesta s-a întâmplat doar în măsura în care ei L-au reflectat pe Salvatorul nostru măreț, etern, adevărat și neschimbător.

Așadar, îi respectăm pe liderii evlavioși atunci când le urmăm exemplul de credincioșie. Și observați, de asemenea, versetul 17...

II. Ne Respectăm Liderii Evlavioși Atunci Când Ne Supunem Conducerii Lor Pastorale (13:17).

Societatea din zilele noastre nu agreează deloc ideea de supunere. Spiritul vremii noastre este: „Fac ce vreau! Nimeni nu poate să-mi spună ce să fac.” Din păcate, această atitudine se infiltrează și în biserică uneori. Însă această lipsă de supunere reciprocă, această lipsă de respect pentru autoritate creează haos, anarhie, dezbinare, lipsă de unitate și, în cele din urmă, eficiența bisericii este slăbită, iar Satan câștigă teren. Însă apostolul ne îndeamnă astfel: „Ascultați de mai marii voștri și fiți-le supuși” (13:17a). De ce? Pentru că...

1. Ei Sunt Învestiți Cu Autoritate Divină.

Îndemnul acesta avea o semnificație deosebită pentru acești credincioși evrei care erau ispitiți să renunțe la creștinism și să se întoarcă la iudaism. Acum era cel mai potrivit moment pentru ei să asculte de liderii lor evlavioși. În mod clar, ei nu învățaseră să urmeze exemplul liderilor, iar în biserică prevala o atitudine de independență.

Însă, trebuie să „ascultăm” de liderii evlavioși și să ne supunem conducerii lor – să ascultăm de învățătura lor, de deciziile lor și să urmăm direcția pe care o dau bisericii. Și trebuie să ne „supunem” autorității lor, căci autoritatea lor vine de la Domnul bisericii (și chiar și de la biserică).

Conducerea cu autoritate este esențială pentru unitatea, armonia și eficiența bisericii. Ascultarea implică supunere. Nu e vorba despre o supunere oarbă, pe negândite. Nu e vorba nici despre o supunere ce se sustrage de la responsabilitate. Nu este vorba despre o supunere care intră în conflict cu învățătura sau direcția Scripturii, căci altfel avertismentul din Evrei 13:9 despre „învățături străine” nu ar avea sens. Aceasta nu înseamnă nici o supunere sectară, care te face să acționezi fără să gândești, să renunți la propriile convingeri sau să îi urmezi orbește pe alții. Mai degrabă, este vorba despre o supunere inteligentă, cu discernământ, față de lideri evlavioși care au o vorbire și un comportament exemplar. Arătăm respect față de poziția și autoritatea lor, dar în același timp ne angajăm într-un dialog respectuos și bine gândit pe subiecte importante, toate acestea făcându-le în supunere față de Domnul bisericii.

Cei care sunt chemați de Dumnezeu să fie lideri ai bisericii, cei care au darurile necesare, care au câștigat respectul bisericii, care întrunesc calificările biblice și care au un comportament și o vorbire curată și puternică, sunt oameni care conduc cu autoritate divină, iar noi le datorăm ascultare și supunere (cf. 1 Tes. 5:12-13). Asta spune textul biblic: „Ascultați... și fiți-le supuși!” În mod clar, aici nu este vorba despre liderii corupți (cf. Ezechiel 34) – cei care îi duc pe oameni într-o direcție greșită, le dau o învățătură falsă și care nu trăiesc o viață curată din punct de vedere moral. Apostolul nu vorbește aici despre astfel de lideri. Biserica este învestită cu autoritate și are o procedură anume pe care trebuie s-o aplice în cazul liderilor păcătoși și corupți (ex. 1 Tim. 5:20). Însă nu despre asta este vorba aici. Apostolul vorbește despre evreii care nu s-au supus liderilor lor, care erau oameni evlavioși, a căror credință ar fi trebuit s-o urmeze și a căror viață era o mărturie a spiritualității lor. De aceea autorul îi îndeamnă să urmeze exemplul liderilor lor, să îi asculte și să li se supună.

Trebuie să avem grijă ca spiritul vremii să nu se infiltreze în bisericile noastre, iar relația cu liderii bisericii să fie o relație sănătoasă, transparentă și de supunere reciprocă. Trebuie să ne supunem liderilor evlavioși, așa cum ne supunem Domnului bisericii. Dacă nu facem asta, înseamnă că nu ne supunem lui Hristos Însuși, și în cazul acesta biserica se află într-un mare pericol.

Trebuie să ne supunem conducerii lor pentru că sunt învestiți cu autoritate divină. Și trebuie să ne supunem conducerii lor pentru că…

2. Ei Vor Da Socoteală Pentru Grija Lor Pastorală.

„... Căci ei priveghează asupra sufletelor voastre, ca unii care au să dea socoteală de ele” (13:17b). Liderii evlavioși nu sunt niște dictatori care pretind supunere oarbă bazată pe frică. Ei sunt păstori care se îngrijesc zilnic de turma lui Dumnezeu (cf. Ez. 3:17-18). Aceasta este responsabilitatea liderilor bisericii – să vegheze la bunăstarea spirituală și fizică a oamenilor ce le-au fost încredințați. Ei „priveghează asupra sufletelor voastre” (lit. „ei stau treji peste voi”), „ca unii care au să dea socoteală” – vor da socoteală bisericii și, mai important, vor da socoteală lui Dumnezeu Însuși.

Liderii evlavioși sunt păstori. Ei hrănesc turma lui Dumnezeu, o protejează de pericole și o conduc în direcția bună. De asemenea, se îngrijesc de bunăstarea turmei. Așadar, liderii bisericii sunt responsabili de tine. Și cu cât grija lor e mai mare, cu atât mai mult le datorăm loialitate și ascultare.

Trebuie să ne supunem liderilor bisericii pentru că (1) sunt învestiți cu autoritate divină, pentru că (2) vor da socoteală pentru grija lor pastorală și pentru că...

3. Ei Merită Să Slujească Cu Bucurie.

„... Pentru ca să poată face lucrul acesta cu bucurie, nu suspinând” (13:17c). Noi trebuie să ne respectăm liderii, arătându-le ascultare și supunere, pentru ca ei să își poată duce la îndeplinire responsabilitățile „cu bucurie, nu suspinând.” Munca păstorului nu trebuie să fie niciodată o povară din cauza oilor rebele, nerecunoscătoare, nerespectuoase și arțăgoase. Datoria noastră este să le ușurăm sarcina, să fim o bucurie pentru ei, nu o povară.

Se recunosc ușor bisericile care nu își respectă liderii și nu sunt pe aceeași lungime de undă cu ei. Membrii acestor biserici se plâng mereu (precum copiii lui Israel care l-au împovărat atât de mult pe Moise încât aproape l-au omorât). Își critică mereu liderii cu răutate, dărâmându-i. Însă nu așa trebuie să fie! Conducerea cu bucurie sau cu suspin depinde de modul în care te porți cu liderii bisericii tale. Ei se bucură atunci când tu asculți, te supui, îi respecți și îi cinstești, însă nu pentru că așa pot să facă ce vor, ci pentru că în felul acesta poporul lui Dumnezeu este fericit, roditor și unit.

„Bucuria” ar trebui să caracterizeze bisericile noastre, și nu „cârtirea”. În bisericile noastre ar trebui să fie (1) oameni mulțumiți, care se bucură în Domnul, care își respectă liderii și îi urmează cu bucurie și (2) lideri fericiți, care conduc cu bucurie oamenii lui Dumnezeu înspre o relație tot mai profundă cu Hristos și unii cu alții.

O biserică unită, care gândește în perspectivă, Îl slujește pe Dumnezeu în mod activ, o biserică în care membrii ei arată dragoste față de ceilalți și se bucură unii de alții, crescând împreună în adevăr și folosindu-și darurile pentru a-L glorifica pe Dumnezeu, este o biserică binecuvântată. Dintr-o astfel de biserică își doresc oamenii să facă parte și într-o astfel de biserică necredincioșii cad cu fața la pământ spunând: „Dumnezeu este în mijlocul vostru” (1 Cor. 14:25). Trebuie să ținem minte întotdeauna că biserica nu este a noastră. Este biserica lui Hristos – El este suveran peste biserica Sa. Iar noi suntem responsabili în fața Sa. Liderii noștri sunt responsabili în fața Sa. A le împovăra slujba înseamnă a-i nimici pe cei pentru care a murit Hristos.

Nu este „de niciun folos” (13:17d), spune autorul, să-i faci pe liderii tăi să suspine sub povara răzvrătirii, a împotrivirii și a certurilor. Aceste lucruri care nu sunt de niciun folos îi istovesc și îi descurajează pe lideri, iar lucrul acesta este devastator pentru biserică.

Mulți pastori renunță la lucrare pentru că este prea împovărătoare. Când predam la Stephen Olford Center în Memphis, veneau acolo pastori din toată lumea, iar mulți dintre ei erau pe punctul de a renunța la lucrare, pentru că nu mai puteau suporta. Erau descurajați și dezamăgiți de lucrare. Ceea ce credeau că va fi o bucurie s-a transformat într-o sursă de suspine. Iar când se întâmplă asta, toți au de pierdut. Atât pastorul, cât și biserica își pierd bucuria și rodnicia în Domnul.

Se întâmplă uneori să fie nevoie de schimbări în conducere? Da! Și există un mod în care se poate face lucrul acesta. Însă nu despre asta este vorba aici. Noi discutăm acum despre o viață bisericească normală, sănătoasă – oameni ai lui Dumnezeu care trăiesc împreună în armonie și supunere reciprocă.

Așadar, ne cinstim liderii evlavioși atunci când le urmăm exemplul de credincioșie și când ne supunem conducerii lor pastorale. De asemenea...

III. Ne Respectăm Liderii Evlavioși Atunci Când Ne Rugăm Pentru Provocările Ce Le Întâmpină În Slujire (13:18-19)

Epistola scoate în evidență câteva lucruri despre biserica aceasta de evrei, care nu își respecta liderii și nu creștea spiritual. De asta aveau nevoie de sfaturi și mustrări serioase și repetate. Ceva se întâmplase în relația dintre pastor (liderul bisericii) și adunare. Poate că biserica își imagina că pot rezolva mai multe prin critică decât prin rugăciune și dialog. În orice caz, liderul bisericii nu le dă cu bâta peste cap și nu îi mustră pentru atitudinea lor, ci mai degrabă, îi îndeamnă: „Rugați-vă pentru noi” (13:18a).

De ce trebuie să ne rugăm pentru liderii bisericii noastre? Pentru că...

1. Au Nevoie De Rugăciunile Noastre Pentru A Face Față Criticilor.

„Rugați-vă pentru noi; căci suntem încredințați că avem un cuget bun, dorind să ne purtăm bine în toate lucrurile”(13:18). Se pare că acești credincioși evrei criticau comportamentul liderului bisericii. De asta el și-a cercetat „cugetul” și își afirmă hotărârea de a se „purta bine în toate lucrurile.” În loc să răspundă cu mânie sau într-un mod răzbunător, el le cere să se roage pentru el. Când un lider le cere oamenilor săi să se roage pentru el, acesta este un act de smerenie, o expresie a dependenței și o recunoaștere a nevoii sale.

Nu există un mod mai bun de a răspunde criticilor decât cu smerenie. „Am nevoie de rugăciunile voastre”, le spune el, rugăciuni de încurajare și mijlocire, rugăciuni pentru înțelepciune și har. Eu nu le știu pe toate și nu am toate răspunsurile. Nu mă port și nu vorbesc întotdeauna așa cum ar trebui. Am nevoie să vă rugați pentru mine ca Dumnezeu să mă ajute în lucrare. Simt mereu atacurile lui Satan în lucrare, și am nevoie de protecția rugăciunilor voastre. Vă rog, rugați-vă pentru mine!”

O astfel de cerere de rugăciune smerită are, cu siguranță, un rol vindecător. Este catalizatorul restabilirii unității și stimulează reînnoirea dragostei bisericii pentru liderul său. Este ramura de măslin care îi face să accepte învățăturile și sfaturile sale de bunăvoie și, de asemenea, alungă criticile. În orice caz, orice s-ar fi întâmplat, conștiința lui este curată, „... căci suntem încredințați că avem un cuget bun.” În ciuda criticilor lor, conștiința lui este curată. Fără îndoială, unele din învățăturile sale fuseseră cu totul noi pentru acești credincioși evrei. Poate că învățătura sa despre preoția levitică și despre jertfele și ritualurile vechi-testamentare care s-au împlinit în Hristos și nu mai erau acum necesare, era prea mult pentru ei. Totuși, el îi asigură că și-a cercetat faptele, atitudinile, motivațiile și învățăturile și este „încredințat / convins” în cugetul și conștiința sa că învățătura sa este corectă și plină de dragoste, că sfaturile sale sunt necesare și binevenite și că motivațiile sale sunt curate și deschise. El nu știe să fi spus sau făcut ceva ce ar trebui să retragă sau pentru care să își ceară scuze sau care să fi cauzat atitudinea lor față de el. De asemenea, le spune că nu le poartă pică pentru ceea ce se întâmplase. Nu este arogant din cauza poziției sale și nu îi ia de sus, ci vine cu smerenie înaintea lor: „... dorind să ne purtăm bine în toate lucrurile.”

Se pare că oamenii criticaseră comportamentul liderului bisericii, iar acesta, după ce s-a cercetat, spune: „Vreau să mă port bine în toate lucrurile.” Rugămintea pe care le-o adresează ne amintește de rugămintea pe care Pavel le-o face corintenilor: „Am dat drumul gurii față de voi, corintenilor! Ni s-a lărgit inima. Înțelegeți-ne bine! N-am nedreptățit pe nimeni, n-am vătămat pe nimeni, n-am înșelat pe nimeni. Nu spun aceste lucruri ca să vă osândesc, căci am spus mai înainte că sunteți în inimile noastre pe viață și pe moarte” (2 Cor. 6:11; 7:2-3). Și din nou: „Și eu voi cheltui prea bucuros din ale mele și mă voi cheltui în totul și pe mine însumi pentru sufletele voastre. Dacă vă iubesc mai mult, sunt iubit cu atât mai puțin?”(12:15). Ce contrast era între suferința îndurată de Pavel pentru corinteni și bucuria pe care i-o făcuseră filipenii (1:3-4) și tesalonicenii (1 Tes. 2:19-20; 3:9)!

Ce provocare pentru noi, nu-i așa? Sunt implicat în lucrarea pastorală de mulți ani și am avut și eu parte de critici, deci știu despre ce vorbesc. Acum predau și mentorez mulți pastori a căror lucrare este o povară, și nu o bucurie, din cauza criticilor. Ei îl iubesc pe Domnul și vor ce e mai bun pentru oamenii lui Dumnezeu. Ei se dăruiesc pe ei înșiși mereu și mereu, luând locul cel mai de jos, punându-se la dispoziția și la mila bisericii și primesc în schimb respingere, împotrivire și acuzații false. Inimile lor sunt astfel rănite din cauza certurilor și a tensiunilor.

Curând se descurajează și încep să creadă că nu se descurcă, sau că Dumnezeu poate nu i-a chemat de fapt la lucrarea pastorală, sau că poate ar fi mai bine ca altcineva să conducă biserica lor. Uneori este necesar lucrul acesta, însă adesea nu este. De obicei, acești bărbați sunt slujitori adevărați care slujesc cu hărnicie poporul lui Dumnezeu.

Liderii bisericii nu sunt perfecți. Se poate întâmpla uneori ca, pe bună dreptate, să nu fii de acord cu ei, însă trebuie să le arăți respect în continuare și să te porți blând cu ei. Merită să-i încurajăm și să îi sprijinim în rugăciune atunci când se smeresc, când au conștiința curată și când se poartă bine în toate lucrurile.

Ne respectăm liderii evlavioși atunci când ne rugăm pentru provocările pe care le întâmpină în lucrare. Ei au nevoie de sprijinul nostru în rugăciune pentru a face față criticilor și…

2. Au Nevoie De Rugăciunile Noastre Pentru A Face Față Lipsei De Unitate.

„Mai ales vă rog cu stăruință să faceți lucrul acesta, ca să vă fiu înapoiat mai curând” (13:19). Aceasta este o cerere specifică, urgentă și sfâșietoare. Nu știu ce se întâmplase între acești credincioși evrei, însă pastorul lor îi imploră să se roage ca să se poată întâlni și să aibă părtășie din nou cât mai curând. Nu știu dacă criticile lor sau alte împrejurări duseseră la această înstrăinare, însă orice ar fi fost, el îi imploră să se roage ca această distanțare, această ruptură să fie reparată și să fie restaurate unitatea, armonia, pacea, bucuria și părtășia.

Dezbinarea este o mare povară pentru liderii evlavioși, pentru că ei știu „ce plăcut și ce dulce este să locuiască frații împreună” (Ps. 133:1-3). Ei știu că dezbinarea este o problemă a bisericii pe care Domnul Isus a prevăzut-o și pentru care s-a rugat în Ioan 17.

Observații Finale

Așadar, din pasajul acesta, vedem că „O biserică sănătoasă își respectă liderii evlavioși.” Ne respectăm liderii evlavioși în trei moduri: (1) urmându-le exemplul de credincioșie; (2) supunându-ne conducerii lor pastorale; și (3) rugându-ne pentru provocările ce le întâmpină în slujire.

În cele din urmă, însă, totul se reduce la rugăciune. Așa că, haideți să ne angajăm cu toții să ne rugăm pentru pastorii noștri, pentru cei implicați în slujire și pentru liderii bisericii! Ei au nevoie de rugăciunile voastre, le doresc și le merită. Ei poartă zilnic poverile bisericii și grija pentru biserică. Te încurajez să te implici activ în rugăciune în biserica ta, sprijinind brațele liderilor bisericii, așa cum au făcut Aaron și Hur pentru Moise în Exod 17. Poți fi un „partener de rugăciune ca Aaron și Hur”, care se roagă pentru liderii săi, atunci când ei se întâlnesc ca să discute despre lucrurile spirituale și practice ale bisericii. Roagă-te pentru ei să aibă înțelepciune, compasiune, discernământ și credincioșie față de adevăr!

Mai presus de toate, haideți să ne respectăm liderii urmând exemplul lor de credincioșie, supunându-ne conducerii lor pastorale și rugându-ne pentru provocările pe care le întâmpină în lucrare. Aceasta este singura soluție pentru biserică și pentru lume.

III. Schițe De Predici

Titlul: Scrisori către cele șapte biserici: Laodiceea – Boala prosperității (Apoc. 3:14-22)

Tema: O biserică ce devine independentă față de Hristos poate deveni inutilă pentru El

Punctul 1: Hristos cunoaște atitudinea fiecărei biserici (3:15-17)

1a) El știe când o biserică ajunge mulțumită de sine (15-16)

1b) El știe când o biserică se auto-amăgește (17)

Punctul 2: Hristos cunoaște nevoia fiecărei biserici (3:18-19)

El știe că avem nevoie de…

2a) … bogățiile Lui pentru a ne vindeca de sărăcie spirituală (18a)

2b) … haine albe pentru a ne acoperi goliciunea spirituală (18b)

2c) … alifie pentru ochi ca să ne vindecăm de orbire spirituală (18c)

2d) … pedeapsa Lui care să ne ducă la pocăință spirituală (19-21)

Concluzie: „Cine are urechi să asculte ce zice bisericilor Duhul” (3:22).